Natura are oroare de vid: viaţa va scoate în faţă un nou lider autentic al dreptei – aşa cum nici Blaga, nici Udrea, nici Macovei nu pot fi. Dacă acela va fi valabil, va umbla şi fără ajutorul lui Băsescu, iar dacă nu, niciun Băsescu nu-i va putea servi de cârjă.
Cât de greu le este politicienilor români să părăsească scena, atunci când evoluţia lor politică a ajuns la o încheiere naturală! Degeaba timpul, viaţa, Regizorul îi anunţă că e cazul să iasă: protestează, se agită, planifică din greu, confecţionează rapid partide şi mişcări, iar când, totuşi, sunt daţi afară se agaţă de recuzită ori îşi pun casca pompierului, doar-doar or mai rămâne o oră-două în centrul vieţii politice, fie şi sub pretextul unui incendiu. Pierderea unor alegeri ar trebui să fie, pentru un lider de partid, semnul că timpul lui a trecut; demisia ar trebui să urmeze, fără excepţie. Nu şi la noi: amintiţi-vă de Petre Roman, de Mircea Geoană, de Adrian Năstase, ba chiar şi de Tăriceanu – ce triste figuri au devenit după ce au fost înlăturaţi în cele din urmă! Câte contorsionări, câte schimonoseli numai pentru a mai deţine o părticică de putere şi vizibilitate! Degeaba. Au ajuns şi ei istorie. Vorba stoicilor: volentem fata ducunt, nolentem – trahunt („destinul îl conduce pe cel care îl acceptă, dar îl târâie pe cel care-l refuză“).
Am văzut regula românească din nou cu ocazia Convenţiei Naţionale a PDL: deşi a condus partidul la cea mai dramatică înfrângere a sa dintotdeauna, Blaga nu a demisionat îndată după anunţarea rezultatelor de astă-iarnă; din contra, a păstrat puterea, a organizat Conferinţa cum a ştiut el, a candidat şi a reuşit să-şi atragă ceva mai mulţi reprezentanţi decât Elena Udrea, fiind reales. Dar preţul – imens – pare a fi ruperea partidului şi migrarea adversarilor săi în altă parte. Probabil că Blaga a anticipat faptul, dar nu-i pasă; dimpotrivă, e mulţumit – odată cu înfrângerea rivalei sale susţinute de Traian Băsescu, drumul spre o alianţă cu PNL pare deschis: o alianţă unde, fireşte, PDL va fi un partid mic şi umil, miluit de Antonescu cu câteva fărâmituri. Omul, prea mediocru pentru a vedea dincolo de ziua de mâine, a fost alesul unora ceva mai proşti decât el, ceea ce i-a dat sentimentul reconfortant că a salvat partidul. Se înşală, desigur: l-a îngropat definitiv.
Pe de altă parte, Traian Băsescu. Aici lucrurile stau diferit şi, totuşi, nu complet diferit. Nici el nu se poate consola cu o retragere din scenă, la încheierea mandatului. Omeneşte, e de înţeles: aflat în putere, foarte activ, cu experienţă lungă de om de stat şi om politic, Băsescu nu se închipuie pe sine la pescuit şi e prea extrovertit pentru a-şi scrie, înţelepţeşte, memoriile. Se crede indispensabil şi vrea un nou rol în refacerea dreptei; de aceea, amplifică sciziunea în PDL (dacă nu chiar o creează deliberat), se pregăteşte să regrupeze în jurul lui un nou PDL, sau noua Alianţă D.A., sau ştiu eu ce altceva. Se serveşte de Elena Udrea, de alţii… Şi, cine ştie, pe termen scurt, dacă USL i-ar face cadou încă o suspendare, s-ar putea să aibă şi ceva succes. Totuşi, în mod normal, ora lui Băsescu a trecut şi singurul autentic serviciu pe care l-ar mai putea face opoziţiei (dreptei) ar fi ca, după încheierea mandatului, să se retragă cu adevărat, lăsând locul liber unor oameni noi. Că aceştia încă nu se văd? Dar exact prezenţa lui copleşitoare i-a făcut – de ani de zile – să nu poată apărea. Se teme Băsescu că moştenirea sa politică va fi irosită? Nu va fi. Chiar şi Guvernul Ponta urmează aproximativ, măcar în linie economică şi socială, proiectele fostei guvernări. Natura are oroare de vid, cum se spune: viaţa va scoate în faţă un nou lider autentic al dreptei – aşa cum nici Blaga, nici Udrea, nici Macovei nu pot fi. Dacă acela va fi valabil, va umbla şi fără ajutorul lui Băsescu, iar dacă nu, niciun Băsescu nu-i va putea servi de cârjă.
Continuarea în Revista 22
