Peste 9 luni străinii vor putea cumpăra “pe persoană fizică” terenuri agricole în România. Vor da năvală şi ne vor cumpăra ţara bucată cu bucată? Ce măsuri pot (sau puteau) lua autorităţile ca să tempereze acest apetit.
Cele mai bune terenuri le-au cumpărat deja, însă tot a mai rămas
Din totalul de 14 milioane de hectare de teren agricol, societăţile comerciale cu acţionariat străin deţin în jur de 1 milion, adică echivalentul suprafeţei a 3 judeţe. Achim Irimescu, secretar de stat în MADR, poate doar să-şi exprime regretul: “Răul a fost deja făcut, când s-a permis achiziţia terenurilor de către persoanele juridice”. Cifra de 1 milion de hectare sună impresionant, însă în spatele ei se mai ascunde un aspect: calitatea terenurilor cumpărate de SRL-urile înfiinţate de străini.
Stelian Fuia, ministru în Guvernul Ungureanu, face o radiografie a portofoliului de proprietăţi agricole deţinute de firmele cu capital străin: “În primul rând străinii au cumpărat foarte multe terenuri comasate în suprafeţe mari, restituite către foştii proprietari, suprafeţe de 50-100-200 de hectare. Astea s-au cumpărat cu prioritate, fiindcă sunt cele mai valoroase. Gândiţi-vă că una e să ai 100 de hectare în parcele de câte jumătate de hectar şi să te chinui după aceea să le pui împreună ani de zile, să le comasezi şi alta e să cumperi o parcelă de 100 de hectare, pe care mâine te apuci să faci agricultură. Când ai 100 de parcele mici, n-o să te apuci mâine să faci agricultură performantă. Pentru străini prioritare sunt «zona 1 de cultură», respectiv zona Bărăganului, sudul ţării şi zona Banatului. În Banat au investit foarte mult italienii. De fapt ei au fost primii care au investit în România. Încă din anii 1998-2000 cumpărau terenuri în zona aceea. În sudul ţării au investit foarte mult străinii de origine arabă, danezi, eglezi, germani, în teren agricol care este foarte productiv”.
Fuia precizează că nici măcar criza economică nu a diminuat apetitul investitorilor străini pentru pământul arabil: “Terenurile agricole s-au cumpărat în permanenţă şi se cumpără în continuare de către firme româneşti cu acţionariat străin. Având în vedere că criza economică încă nu s-a încheiat, se pare că ce a fost mai rău din criză încă nu a venit, terenul agricol, la preţul din România, reprezintă o investiţie cel puţin la fel de sigură ca şi investiţia în aur”.
Fuia atenţionează că în prezent firmele cu acţionari străini au pe lângă terenul arabil «în proprietate» şi pământuri «în exploatare»: “Avem suprafeţe de la Domeniile Statului care sunt concesionate către firme cu acţionari străini. Sunt câteva zeci de mii de hectare, poate până în 100.000 de hectare, în exploatare de la ADS, dar şi de la persoane fizice private”.
Valeriu Tabără, fost ministru al agriculturii subliniază că investitorii străini până acum s-au înfruptat cu «crème de la crème» în materie de terenuri: “Cam 80% din milionul de hectare de teren cumpărate de străini sunt terenuri foarte productive pentru agricultură, inclusiv multe cernoziomuri. Dar să nu uităm, străinii au cumpărat şi foarte multă pădure”.
De ce preţul terenului agricol e tot mic
Stelia Fuia precizează că din 2009, de la debutul crizei, preţurile terenurilor au fluctuat, scăzând la început şi cu 50%, ca în prezent să-şi revină, atingând valoarea de 70-75% din cât costau în perioada de boom economic. În prezent, în funcţie de zonă şi de calitatea terenului, preţul variază între 1500 de euro pentru parcelele de 1-2 hectare şi 4000 de euro, pentru suprafeţele comasate din Bărăgan. În viziunea sa, achiziţia de teren agricol e profitabilă din două motive: “Terenul acesta în România neavând o piaţă formată, o piaţă funciară reală, este foarte ieftin. Preţul este aproape speculativ. Al doilea motiv e că România are un potenţial agricol ridicat. Foarte mulţi din cei care caută terenuri, în special cumpărătorii de origine arabă caută terenuri pentru a securiza alimentaţia lor în ţările de origine. Discutam şi cu ministrul bulgar al agriculturii şi-mi spunea că ei au avut o întâlnire cu un fond de investiţii din Quatar, care vroia să cumpere 1 milion de hectare în Bulgaria, exact pentru a produce şi a exporta în zona Golfului produse agricole şi alimentare. Ar fi păcat ca România să producă pentru alte zone în condiţiile în care nu ne-am asigurat noi producţia alimentară. Aşa cum a făcut China în Africa cu resursele minerale, aşa se va întâmpla cu ţările arabe cu terenurile din estul Europei”.
Stelian Fuia consideră că preţul terenului e unul speculativ, deoarece în România nu are o piaţă funciară reală: “Preţul cu care se vinde terenul acum nu este un preţ real. Dacă ne uităm cu cât se vinde terenul la vecinii din Serbia, o ţară cu o populaţie foarte naţionalistă, care ţine la ce e al ei, terenul agricol care e similar cu cel din Banat se vinde cu 10.000 euro hectarul, ori în România cel mai bun teren se vinde cu 2000-3000 euro/ha, în cel mai bun caz 4000 euro/ha dacă este comasat într-o suprafaţă mai mare. Preţul e unul speculativ pentru că nu există o piaţă funciară. Preţul va creşte doar atunci când se va hotărî să se reglementeze această piaţă funciară, realizând din fonduri publice intabularea tuturor parcelelor agricole, dar şi după ce vom crea o Bancă Funciară, care să contribuie la comasarea terenurilor şi care să aibă drept de preemţiune pentru a cumpăra terenuri de la persoane fizice care vând în România, să-l comaseze în suprafeţe mai mari, după care să-l scoată la vânzare pe piaţă”.
Fuia estimează că preţul corect al pământurilor ar trebui să fie de 2,5-5 ori mai mare: “Având în vedere capacitatea de producţie, profitul care se obţine pe hectarul de teren agricol, preţul corect la ora actuală pentru un teren de foarte bună calitate ar trebui să fie în jur de 10.000 euro/ha. Profitul pe hectar depinde de anul agricol. Se poate merge de la minus la plus, dar cu tehnologii bune, se pot câştiga într-un an agricol bun şi 400-500 euro/hectar, la cultură mare. Asta fără irigaţii. Deci în 4 ani de producţie se rcuperează investiţia în teren. Eu nu ştiu unde mai există o rată de retur de 25% pe an”.
Valeriu Tabără subliniază la rându-i de unde vine atracţia magnetică a investitorilor pentru solul României: “Pentru că va creşte valoarea pământului. Acum se vinde cu 1000-2000 de euro. În 10-15 ani, pământul va fi de la 10-15.000 de euro în sus, hectarul. E cea mai grozavă investiţie care se facă. În pasul următor vor deveni destul de scumpe şi pajiştile naturale. La noi valoarea de piaţă nu atinge valoarea reală a terenului. De ani de zile zic acest lucru, dar n-am cui.”.
Cum se va putea proteja România “de străini” din 1 ianuarie 2014
Stelian Fuia crede că spaima de invazia străinilor lacomi de ogoarele patriei e nefunamentată: “Momentul cu datul drumului este un moment fals, pentru că nu se schimbă mare lucru la vinderea terenurilor. Terenurile s-au cumpărat şi până acum prin persoane fizice de către o firmă înregistrată în România şi se va cumpăra şi după 31 decembrie 2013, ori pe firmă, ori pe persoană fizică, dar nu schimbă foarte mult din modul în care se comportă cumpărătorul. Au cumpărat şi până acum şi eu cred că vor mai cumpăra terenuri, în primul rând nu pentru că se liberalizează piaţa, ci pentru că economia globală trece printr-o perioadă dificilă şi cei care au bani încearcă să plaseze banii în nişte active sigure şi profitabile pe termen mediu”.
Fostul ministru Valeriu Tabără e vehement, considerând ridicarea barierei protecţioniste de către guvernanţi drept o eroare majoră: “Sistemul de vânzare-cumpărare în România va intra în speculaţie şi nu statul român va câştiga, ci va pierde, prin schemele care pot să creacă artificial valoarea pământurilor. Liberalizarea va face ca terenurile să se tranzacţioneze inclusiv către fonduri de investiţii care pot investi în pământ, fără să le lucreze. Ele pot fi localziate în Japonia, sau în Filipine sau în Vietnam, sau în China, oriunde. Dacă vin acest tip de investitori, pot ţine pământul ca o înmagazinare de fonduri, ce vizează creşterea valorii pământului, pentru că la noi pământul va creşte ca valoare. Aici e nenorocirea: cumpărarea pământului în scop speculativ de către cei care fie nu vor face producţii agricole şi pe care nici nu poţi să-i obligi, pentru că e proprietatea lor. Aici nu e vorba de investiţie, ci de pauperizarea ţăranilor şi a celor cu pământ puţin, sau a unor firme care n-au avut acces la credite, care au făcut investiţii şi n-au putut să le ramburseze şi au situaţie financiară grea. În plus, prin concentrarea unor suprafeţe uriaşe de teren în puţine mâini, se creează o agricultură puternic distorsionată, în care avem pe de o parte fermierii mari care stăpânesc peste suprafeţe imense de teren şi la polul opus sunt milioanele de ţărani cu parceluţe fărâmiţate, prea mici pentru o agricultură eficientă. Ne lipseşte categoria de mijloc, a fermierilor care lucrează câteva zeci de hectare. În felul ăsta satul românesc nu va supravieţui şi se va depopula prin migrarea ţăranilor pauperizaţi la oraş”.
Tabără crede că se puteau găsi soluţii pentru a proteja interesele naţionale: “România ar fi trebuit să ceară printr-un moratoriu prorogarea datei de 1 ianuarie 2014 şi să amâne liberalizarea vânzării terenurilor agricole până în 2020, întocmai cum au făcut Ungaria, Polonia şi Cehia, poate până atunci găseam resurse şi se mai întăreau exploataţiile noastre agricole şi începeau să se formeze expoataţii şi prin arendare. În amânarea câştigată, ar trebui urmărită stimularea arendării în România, după model german. Să dăm câte 100 de euro pe hectar pentru proprietarii în vârstă care-şi arendează terenul pe termen lung, de la 25 de ani în sus. Să primească acest stimulent doar proprietarii de teren care au de la 62 de ani în sus, ca să considere acest venit drept un fel de stimulent de pensionare. Cei peste 62 de ani stăpânesc în România peste 2,5 milioane de hectare de pământuri dintre cele mai bune. Această categorie, din cauza vârstei şi lipsei de pregătire nu are acces la fonduri europene. Dându-i un stimulent de arendare, îl oblig pe moşul ăla să cedeze munca pământului generaţiilor tinere şi active. Ar fi un stimulent extraordinar. Efortul financiar pentru implementarea acestei măsuri nu e foarte mare. La nivelul României efortul e undeva la 40-50 milioane de euro pe an. În acest fel nu s-ar pierde pământurile familiilor din sate şi nu s-ar desfiinţa acele familii. Contractul de arendă trebuie făcut cu o anumită clauză, cum au făcut fermierii în Baden Wurttemberg în Germania, ca la un moment dat, dacă în familie un agronom, familia îşi poate prelua pământul înapoi. La nemţi, dacă în familia care a arendat terenul pe termen lung apare o rudă de rangul I sau de rangul II cu studii de agronomie, se poate rezilia contractul în anumite condiţii şi familia poate duce mai departe ferma, cu numele familiei din moşi-strămoşi. În felul ăsta nu dispare familia din satul respectiv, rămâne tradiţia şi aşa mai departe”.
Actualul Ministru al Agriculturii, Daniel Constantin, recunoaşte că prelungirea interdicţiei de cumpărare a terenurilor de către străini ar fi fost una bună, dar el o consideră irealizabilă: “O amânare a liberalizării pieţei funciare din România în momentul de faţă e practic imposibilă, pentru că tratatul de aderare semnat în 2005 prevede foarte clar o perioadă de tranziţie de 7 ani de zile, deci până la 1 ianuarie 2014. O amânare până în 2020, o decizie pe care şi eu aş fi agreat-o, dar pare imposibilă în acest moment pentru că presupune modificarea tratatului şi ratificarea acestei decizii de către toate Parlamentele din toate cele 26 de state membre. În primul rând este o problemă de timp, pentru că nu se mai poate face lucrul ăsta până la 1 ianuarie 2014 şi dacă un Parlament se opune sau un anumit stat membru se opune, acel tratat de ratificare pică. Cred că dacă doreau acest lucru ceilalţi miniştri care au ocupat fotoliul de la agricultură o foarte lungă perioadă, puteau să înceapă acest proces în acea perioadă”.
Fostul ministru al fondurilor europene Leonard Orban, declara presei în urmă cu un an, că Romania în momentul semnării tratatului de aderare la UE n-a fost la fel de “deşteaptă” ca lotul de state care au intrat în UE în 2004 şi care au avut grijă să introducă o clauză “de extensie” a perioadei de interdicţie a cumpărării terenurilor agricole de către străini, după expirarea celor 7 ani de tranziţie. Poate de aceea, într-un raport al organizaţiei GRAIN, din decembrie 2011, vedem cum în Cehia companiile controlate de străini deţineau doar 147.000 hectare, spre deosebire de România, unde deţineau 1.000.000 hectare.
Daniel Constantin a declarat că încearcă să identifice mijloacele prin care să protejeze interesele fermierilor autohtoni în faţa străinilor cu bani în buzunare: “MADR în perioada următoare, va analiza un set de măsuri care să protejeze competittivitatea producătorului din România, a cărui putere de cumpărare nu e aceeaşi cu a unui fermier de pe piaţa europeană. De aceea gândim un set de măsuri, cum ar fi condiţionarea celui care cumpără teren de existenţa unor studii în domeniul agriculturii şi un număr de ani de activitate în domeniul agriculturii, ca în felul ăsta să ne asigurăm că terenurile rămân în zona de agricultură şi nu în alte zone, cum ar fi zona imobiliară. În al doilea rând ne gândim eventual la limitarea prin anumite pârghii a pericolelor pentru patrimoniul funciar pe care-l are România, dar care în acelaşi timp să nu afecteze conceptual de piaţă liberă. Ne gândim la transformarea Agenţiei Domeniilor Statului după un model similar celui din Franţa, unde orice transfer de teren, chiar şi între persoane fizice, trebuie să fie avizat, având în vedere că terenul agricol reprezintă totuşi o avuţie naţională incontestabilă, nu numai pentru România, ci pentru fiecare stat din UE”.
