Preşedintele Traian Băsescu a declarat, marţi, în discursul din plenul Parlamentului, că este esenţial pentru România să intre în zona Euro în următorii trei-patru ani, obiectivul oficial precedent, anume trecerea la moneda unică europeană în 2015, nemaifiind realist. El trebuie ajustat de către Guvern, Parlament şi BNR, a spus Băsescu.
„Este esenţial să adoptăm moneda Euro în trei-patru ani, astfel riscăm ca următoarea modificare a Tratatelor UE să ne găsească neintegraţi, în afara zonei Euro şi să rămânem aşa”, a afirmat Băsescu, el arătând că există „mai multe voci” în UE care vorbesc despre Uniunea „cu două viteze”, cu statele care au adoptat Euro şi cele non-Euro. Aderarea la zona Euro nu ar fi facultativă, ci o obligaţie asumată de România prin Tratatul de aderare.
Nu ne propunem să discutăm aici legitimitatea sau, dimpotrivă ilegitimitatea preşedintelui, reclamate de preşedintele Senatului, Crin Antonescu. Cu sau fără ilegitimitatea lui Băsescu, subiectul abordat de el, trecerea la moneda unică europeană, rămâne în picioare.
Declaraţiile preşedintelui Băsescu vin în momentul în care preocupările Guvernului par orientate nu atât spre modalităţile prin care putem intra în zona euro, cât spre mijloacele prin care Fondul Monetar Internaţional poate fi convins să accepte prelungirea actualului acord cu câteva luni şi să semneze cu România o nouă înţelegere valabilă pe următorii 3-4 ani.
Naţiunile sunt puse, din când în când, ca prin guvernanţii lor, să facă alegeri importante pentru destinul lor. Intr-un astfel de moment se găseşte azi România. Trebuie să alegem între un nou acord cu FMI şi trecerea la moneda unică europeană. Soluţii de tipul ”lupul, capra şi varza” nu sunt posibile aici. Opinia unor economişti importanţi arată că cele două obiective presupun mai degrabă urmarea unor căi diferite.
Intrarea în euro în următorii trei-patru ani ar presupune ca de anul viitor, dacă nu cel mai târziu în 2015, România să intre în mecanismul european la ratelor de schimb ERM-2, fiind obligată, astfel, să satisfacă în cei doi ani anterior aderării la euro criterii precum stabilitatea preţurilor, deficitul bugetar, datoria publică, convergenţa ratelor dobânzilor.
Criteriile de la Maastricht nu spun nimici însă economiştilor FMI. De regulă FMI vindecă bolnavii printr-un regim alimentar ce le aduce sfârşitul prin inaniţie. Liberalizarea preţurilor la utilităţi dorită de FMI pune presiune pe inflaţie fiind potrivnică criteriului Maastricht privitor la stabilitatea preţurilor. Aceeaşi liberalizare loveşte în performanţele economice ale companiilor româneşti, bazate, din nefericire pe avantajul materiilor prime ieftine. Menţinerea deficitului bugetar la un nivel scăzut (cel mult 3% din PIB potrivit Maastricht, sub 2% din PIB conform acordului cu FMI) pare a fi singurul criteriu în cazul căruia există o oarecare identitate.
Însă, chiar dacă îndeplinirea criteriile de la Maastricht ar fi incluse în acordul cu FMI – exerciţiu de imaginaţie, convieţuirea noastră în zona euro nu ar fi uşoară. In loc de bife pe rapoartele trimestriale ale FMI, odată intrată in zona euro, România va avea nevoie de reale performanţe economice. Leul, jonglat în prezent de către BNR, va face loc unei monede europene asupra căreia banca centrală nu va avea niciun control. Lipsa de competitivitate a economiei se va plăti prin preţuri mult mai mari decât în restul Europei în condiţiile unor salarii mult mai mici.
”Atât timp cât în economia românească nu se vor regăsi instrumente alternative instrumentului cursului de schimb pe care îl pierde (stabilizatori fiscali automaţi eficienţi, cicluri de afaceri sincronizate cu cele din zona euro, flexibilitatea pieţei muncii, grad ridicat de integrare financiară) vom considera ca economia este nepregatită şi momentul este nepotrivit”, spune profesorul de economie Aura Socol. Despre nimic din acestea nu vorbeşte FMI. Ca riscuri ea identifică creşterea preţurilor, menţinerea salariilor la niveluri mult mai mici decât în celelalte ţări UE şi şomaj în creştere. ”Mecanismele de ajustare fiscală sunt puţin functionale, în timp ce mecanismele de ajustare la nivelul pieţelor sunt aproape absente. Lipsa acestor instrumente reprezintă, în practica, lipsa posibilităţilor de a ajusta economia naţională atunci când aceasta va avea nevoie, iar principala consecinţă va fi creşterea ratei şomajului”, adaugă ea.
Ce asigură însă acordul cu FMI din toate acestea? Mai nimic, spun tot economiştii. Acordul pare a fi mai degrabă o garanţie că nimic nu se schimbă. Acesta nu a reformat cu nimic economia în direcţia sporirii competitivităţii acesteia, spune şi economistul Florin Cîţu. „România nu a implementat niciuna din sugestiile FMI în mod substanţial, ci doar a mimat reforma economică (…) un al treilea acord în aceleaşi condiţii nu ar aduce nimic nou decât o întârziere a reformelor girată, ca şi până acum, de relaţia cu FMI”, afirmă el. In loc de acord avem nevoie de o altă ancoră, un program foarte clar de adoptare a monedei unice la o dată specificată, asumat de către toată clasa politică. Primul pas pe care trebuie să îl parcurgem este să acceptăm dilema in care suntem. Al doilea e cel mai greu, anume realizarea opţiunii, continuăm cu FMI sau ne pregătim serios de intrare în zona euro?
