Satele sărace ale României. Am vrut să văd ce e în spatele acestui şablon, ducându-mă în Vaslui, un pol a ceea ce se poate numi „deznădejdea” din ţara asta. Aşa am descoperit că, dincolo de încremenirea economică sau de lipsa de idei din partea administraţiei locale, există şi o bogăţie. Cea legată de oamenii simpli. Aceia care au voinţa de a dărâma orice fel de bariere şi inteligenţa de a da un nou sens destinului lor.
Tot ce trebuie să se întâmple este doar un imbold. Dacă acestor oameni le sunt asigurate uneltele necesare pentru depăşirea propriilor limite sau temeri, nu se dau în lături de la treabă, oricât de greu ar fi. Şi, odată porniţi, nu se mai opresc cu niciun chip. Asta am înţeles în satul Vultureşti. Pentru început, fiind oaspete în casa unei femei, Oana Condrea, care de anul trecut a demarat propria afacere.
Prin noroi, spre o poveste de succes
Vai, dar ce ploaie mocănească! Aşa am avut eu „noroc” în ziua asta. Maşina nu poate merge decât până într-un anumit loc. De acolo, pe jos, pentru că noroiul e prea mare şi riscam să împotmolesc roţile în uliţa care vine de departe, din câmp. Până şi casele, mici, parcă s-au ghemuit, apăsate de puterea vremii potrivnice. Poarta se deschide repede şi sunt poftit înăuntru. Până să intru, zăresc în curtea largă un solar, în spate un spaţiu destinat păsărilor şi animalelor. Mai târziu aflu că în ogradă sunt o vacă cu doi viţei, o purcea cu zece purceluşi. Casă de gospodar, asta e cât se poate de clar. Cum păşesc în căminul acesta, prima uşă pe stânga mă conduce spre ceea ce până anul trecut fusese sufrageria. Acum este atelierul de croitorie al femeii care mă găzduieşte. Văd o masă mare pe care sunt aşezate, frumos, pânze de mai multe feluri. Şi un dulap în care fiecare compartiment a primit competenţa diverselor materii prime, pânzeturi şi mosoare cu aţe de toate culorile. Toate aşteaptă momentul când vor intra în maşina de cusut, aşezată la fereastră. Alături, maşina de surfilat, masa şi maşina de călcat. Vă descriu dotările atelierului.
Mâini de aur, de la 16 ani
O rog pe femeia aceasta, despre care aflu că are 36 de ani, să-mi spună mai multe despre ea. Este măritată, are patru copii, cel mai mic de şase ani, cel mai mare de 16. A făcut şcoala profesională de croitorie. La vârsta copilului ei cel mai mare deja ştia meserie şi a intrat în pâine, cum s-ar spune. O cunoaşte lumea din satul ei şi din satele învecinate de mulţi ani, cât e de vrednică şi talentată. Din om în om i s-a dus vestea, „vezi că Oana ştie să facă nişte minunăţii de lenjerii de pat”, specialitatea ei, din câte înţeleg. Dar mai face şi costume de toate felurile, ajustează şi haine.
Nivelul superior
Lucrurile însă au evoluat şi anul trecut, povesteşte ea, se înscrie la cursurile de antreprenoriat pe care le organizează World Vision în Vaslui, ca şi în alte judeţe, în cadrul proiectului „Made in rural”. Este un concept care le dă oamenilor de la ţară posibilitatea să ridice capul din pământ şi să vadă că la orizont există o nouă şansă pentru viaţa lor, bazându-se pe meseria pe care deja o stăpânesc. Oana se duce la cursul de antreprenoriat, învaţă tot ce trebuie din acest domeniu. Apoi vine partea cea mai complicată. Trebuie să facă un plan de afaceri. Vrea propriul atelier de croitorie. Fundaţia pe care deja am prezentat-o organizează un concurs de proiecte de afaceri, premiul fiind de 10.000 de lei.
Planul de afaceri
Oana se pune pe scris proiectul. O întreb cum a gândit toată treaba asta. A discutat cu oamenii din satul ei, a vorbit şi cu alţii, din alte sate, pe unde avea clienţi mai vechi. Studiu de piaţă în toată regula. Adică ce aşteptaţi voi, clienţii, de la mine, în continuare, ce alte produse vreţi să mai fac, în afară de ceea ce ştiţi deja. Dar nu numai atât, pentru că a identificat şi sursa de materie primă, tocmai în Bucureşti, de unde acum se aprovizionează cu aţe, pânză, accesorii şi piese de schimb. Proiectul atelierului ei de croitorie are ca produs de bază lenjeriile de pat, apoi ajustările de haine şi croirea de haine noi, pentru adulţi şi copii. Depune proiectul şi câştigă premiul, adică cei 10.000 de lei. Cu banii aceştia a cumpărat maşinile din atelierul ei, mobilierul, materia primă, cât să-i ajungă pentru o perioadă de timp, la începutul afacerii sale. A făcut şi toate formele legale, ca persoană fizică autorizată. Şi bineînţeles că a realizat o schimbare majoră în casa ei, tranformând, cum arătam mai devreme, camera de oaspeţi în atelier. De unde înţeleg că a existat şi armonie în familie, fiind susţinută de soţ şi de copii în toată această întreprindere.
Publicitate online
Avea mare nevoie de o maşină de surfilat, spune gazda mea. Dar era scumpă şi mulţi ani s-a descurat cum a putut. Acum e cu totul altceva. Cum deja e cunoscută în zonă, comenzile vin de la consătenii ei, ca şi înainte. Dar acel program naţional de care vă povesteam, „Made in rural”, a avut şi o platformă pe care meşterii îşi făceau reclamă pentru produsele lor, astfel că Oana a zburat, pe calea Internetului, departe de casa ei, făcându-şi clienţi şi de la oraş, din capitala de judeţ a Vasluiului, dar şi de la Iaşi. Unii vin la ea acasă şi iau produsele, dar sunt şi situaţii când merge ea la clienţi şi le duce produsele pe care le aşteaptă. Principiul ei este clar, nu lucrează pe stoc, ci numai pe comenzi ferme, când e vorba de lenjerii de pat sau de haine noi. La capitolul retuşuri, nu e zi în care să nu-i bată un consătean la uşă.
“Am vrut să stau pe picioarele mele”
Dincolo de afacerea în sine, ce remarc la femeia aceasta este modul de gândire. Mamă, soţie, gospodină, dar mai presus de toate îmi spune un lucru. “Am vrut să stau pe picioarele mele, să nu depind de nimeni”, îmi mărturiseşte gândul dintotdeauna. Şi uite că asta reuşeşte să facă de când a deschis oficial atelierul, anul trecut, în luna august. Nu vin bani foarte mulţi, spune în continuare, dar câştigul, deloc de neglijat, din câte îmi dau seama, se adaugă la munca soţului ei. El face naveta, până la Iaşi, unde are de lucru. Femeia se împarte, cât e ziua de lungă, între solarul de 50 de metri pătraţi şi păsările şi animalele din ogradă. Apropo de solar, din legume se pricepe să obţină tot felul de minunăţii la borcan. Casa, vă spun sincer, strălucea de curăţenie. Mai văd un lucru, poate cel mai important, de data asta în ochii acestei femei, o licărire care vorbeşte ea însăşi despre ceea ce înseamnă starea de bine.
Comenzi din ţară şi străinătate
Am desoperit în această comunitate femei care, la fel ca şi Oana Condrea, au vrut să treacă dincolo de statutul lor de casnice. Au învăţat meseria de ţesător, unele dintre ele mergând şi la cursurile de antreprenoriat, încât acum în satul acesta există două ateliere de croitorie, două de broderie şi unul pentru veşminte preoţeşti. Stau de vorbă cu bibliotecara din comună, Micşunica Roşu, care e şi preşedinta Asociaţiei „Artă şi tradiţii”. De la ea aflu că 25 de femei au participat la cursurile de ţesătorie ale World Vision. Unele sunt tinere, altele au ajuns deja pe la 50 de ani. Cele care nu şi-au deschis propria afacere lucrează în atelierul acestei asociaţii locale, care are sediul în Căminul Cultural. Există şi aici maşini moderne pentru cusut şi ţesut, puse la dispoziţie de aceeaşi organizaţie. Au fost însă redescoperite şi două războaie de ţesut în sat, readuse la viaţă. Se obţin felurite produse, de la cămăşi tradiţionale şi costume, până la tricotaje şi ornamente. Desfacerea înseamnă atât mersul pe la diverse târguri de la oraş, cât şi comenzile, unele venite de la români din străinătate. Cel mai bine merg iile. Se primesc trei-patru solicitări pe săptămână. Tot la niveul unei săptămâni vin şi cel puţin cinci cereri pentru tricotaje. Costumele complete, de damă sau bărbăteşti, sunt dorite de români din Italia şi Spania. „Meşteşugul este o sursă de venit, în mod cert. Este chiar o modalitate foarte importantă de a câştiga o pâine în zona noastră”, spune şefa asociaţiei. Comenzile pentru cămăşi tradiţionale depăşesc posibilităţile fizice ale membrelor asociaţiei. Se caută alte femei din sat care să înveţe şi ele să coasă iile. Veste bună, iată, pentru o asociaţie care, pe lângă pregătirile anterioare, legate de cursurile de calificare, a început să scoată pe piaţă produse finite abia de anul trecut. „Le spun şi copiilor de la şcoală, de mai mult timp, că nu e suficient să te plângi că te-ai născut într-o zonă săracă. Există modalităţi de a depăşi neajunsurile, iar meşteşugurile reprezintă o posibilitate reală de a-ţi câştiga pâinea”, remarc accentul pus pe această idee.
Acţiuni civice pentru repararea acoperişului şcolii
Dacă tot am vorbit de copii şi de şcoală, atunci vă mai aduc ceva în atenţie, Asociaţia părinţilor din Vultureşti. E o istorie un pic mai veche, din 2014, atunci când specialiştii de la World Vision vin în sat şi le spun oamenilor că multe lucruri se pot schimba dacă se unesc şi dacă îşi exprimă doleanţele ferm, în faţa autorităţilor locale. Un concept nou pe meleagurile astea, „vocea şi acţiunea cetăţeanului”. Printre primii înscrişi în asociaţie este şi întreprinzătoarea de care am vorbit la început, Oana Condrea. Doar are şi ea patru copii. Se strâng o bună parte dintre părinţii elevilor, la care se adaugă profesorii. Exista o mare problemă cu şcoala veche din sat. Unitate de învăţământ ridicată în 1898. Zidurile trainice, nimic de zis, dar acoperişul era putred. Trebuia înlocuit. Şcolile aparţin, potrivit legii, de autorităţile locale, care au obligaţia să le repare şi să le întreţină. Asociaţia le reaminteşte acest lucru şi începe să facă petiţii la Primărie şi la Consiliul Judeţean Vaslui. Dar nu a fost numai atât. Oamenii din sat dau primul exemplu şi alocă 2% din impozitul pe care îl datorează statului pentru repararea acoperişului. Nu se strâng, ce-i drept, prea mulţi bani. Presiunea asupra autorităţilor – adunări publice şi delegaţii care merg la mai-marii judeţului – durează un an, până în vara lui 2015, când se alocă, în sfârşit, fonduri acestui proiect. Mă uit azi la acoperiş. Nu mai spun că şcoala a fost renovată în totalitate. Nici nu zici că e construită cu 118 ani în urmă. Uite aşa vasluienii din Vultureşti demonstrează că în sufletul lor sunt cu mult mai bogaţi, în comparaţie cu imaginea judeţului în care trăiesc. A fost nevoie doar ca cineva, din afara satului unde au văzut lumina zilei, să vină şi să-i scoată din ancestralul oftat…
