Omul de afaceri consideră că leul este prea puternic “şi va fi o nenorocire când acesta va ajunge la o valoare mai slabă” deoarece producem mai puţin decât importăm. Cât adevăr se află aici şi ce a făcut în ultimii 5 ani leul “supraevaluat” faţă de principalele devize?
“Nu ştiu cât timp se mai poate menţine, dacă nu real, artificial. Însă, după părerea mea, având în vedere că noi nu exportăm chiar atât cât am vrea şi trebuie să importăm puţin mai mult decât exportăm, deci există un deficit, o să fie o nenorocire când leul o să ajungă la o valoare mult mai slabă” spunea ieri Ion Ţiriac într-un interviu televizat. Şi, având în vedere notorietatea brandului Ţiriac, ne aşteptăm ca pentru mulţi vorbele omului de afaceri să fie credibile, chiar dacă nu sunt însoţite, cum ar fi normal, de o argumentaţie mai solidă. Să migrăm pe valută cu toate economiile fără să mai aşteptăm leul la “o valoare mult mai slabă?”.
Să vedem mai întâi cum s-a descurcat această valută supraevaluată în ultimii 5 ani (în România criza apare, scriptic, prin scădere de PIB, din trimestrul trei 2008). Leul a pierdut din ianuarie 2008 21% faţă de euro, 36% faţă de dolar, peste 60% faţă de francul elveţian. Raportat la vecini, leul s-a depreciat cu 6% faţă de zlot şi forint, cu 3% faţă de coroana din Cehia. Aurul e cu aproape 150% mai scump în lei. Nu s-ar spune că avem o monedă prea puternică, nu? (şi n-am calculat de la vârful de 3,1 lei/euro din 2007, deprecierea ar fi fost mai spectaculoasă!). Ce s-a întâmplat cu PIB-ul între timp? Am avut nevoie de 4 ani pentru a putea atinge din nou cele 136 miliarde euro din 2008 (creşterea preţurilor care nu se vede integral în inflaţie a dat cea mai mare mână de ajutor).
Mai este loc de depreciere de acum încolo? Depinde de raportul dintre cerere şi ofertă-ar suna un răspuns diplomatic- iar fluxurile valutare sunt tot mai subţiri spre România (vezi investiţiile străine directe). Totuşi, în condiţiile în care nu se petrece o retragere precipitată a investitorilor rămaşi în ţară-iar pentru asta chiar au nevoie de un motiv solid pe plan intern sau extern-cursul n-ar avea motive să mai cadă, dintr-un singur motiv: numărul celor care vor un leu stabil (importatori, bănci-deprecierea le sporeşte provizioanele, guvernanţi-scăderea puterii de cumpărare prin devalorizare readuce presiunile salariale) e mult mai mare decât al celor care îl vor mai slab (exportatori, speculatori pe termen scurt-pe termen lung e mai riscant să pariezi din cauza diferenţialului de dobândă leu-euro, cine îşi menţine poziţiile vreme îndelungată suportă costuri importante).
Ion Ţiriac aminteste în interviu şi de supraevaluarea euro faţă de dolar (1 euro=1,32 dolari în prezent). Fără isteria crizei datoriilor (mai pomeneşte cineva de “porcuşori”?) şi cu avantajul dobânzii mai mari de politică monetară, euro era însă normal să urce de la nivelul de 1,2 dolari pe vârful crizei datoriilor.
