Filmul lui Călin Peter Netzer „Poziţia copilului“ s-a întors de la Berlinală cu două premii: cel al criticilor (FIPRESCI) şi multrâvnitul Urs de Aur. Acest lucru dovedeşte din nou că cinematografia românească din ultimii ani, de când noul val de regizori a început să se exprime din ce în ce mai apăsat, este una de top.
Este de-a dreptul un paradox ca tocmai dintr-o ţară în care în cele mai multe oraşe nu există nici măcar o singură sală de cinema, în care banii pentru noi producţii sunt puţini, iar modul în care se împart a declanşat mereu scandaluri, în care şcoala de film nu le oferă studenţilor mare lucru să iasă la iveală an de an, aproape fără întrerupere, capodopere.
Cum, de regulă, românii sunt primii cârtitori, s-a spus că e o chestie de modă ca la marile festivaluri să fie premiate filme româneşti şi că, aşa cum e cazul oricărei „mode“, această „furie“ va trece. Iată însă că sunt ani buni de când tinerii noştri regizori iau premii peste premii. Nu este doar o modă, ci de-a dreptul un fenomen. Un fenomen cu care ne-am obişnuit. A început să ni se pară firesc acest lucru, ba chiar de la sine înţeles (ne-am simţit cu toţii frustraţi şi nedreptăţiţi când Cristian Mungiu nu a fost nominalizat la Oscar), deşi adevărul este că sistemul nu încurajează cu prea multă convingere filmul românesc, care, nesusţinut, nu va putea supravieţui doar din talentul creatorilor. Într-o vreme, ni se părea la fel de normal ca de la Jocurile Olimpice gimnastele noastre să se întoarcă numai cu medalii de aur, acum lucrurile nu mai stau chiar aşa.
Premii, premii, premii
Faptul că filmul românesc tânăr, aproape în integralitatea lui, este unul de anvergură e dovedit prin numărul din ce în ce mai mare de regizori care se întorc de la marile festivaluri cu premii. Nu avem doar unul sau doi regizori de export, ci din ce în ce mai mulţi.
Anul trecut, Cristian Mungiu s-a întors de la Cannes cu premiul pentru cel mai bun scenariu şi cu cel pentru interpretare feminină pentru filmul „După dealuri“. Tot el, în 2007, luase Palme d’Or şi premiul FIPRESCI pentru „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“, primind în acelaşi an şi distincţia de cel mai bun regizor european, acordată de Academia Europeană de Film.
Corneliu Porumboiu, în anul 2004, a câştigat premiul II la secţiunea „Cinéfondation“ la Festivalul de la Cannes cu scurtmetrajul „Călătorie la oraş“, iar în 2006 a luat, tot la Cannes, premiul de debut, Caméra d’Or, pentru „A fost sau n-a fost?“, pentru ca în 2009 „Poliţist, adjectiv“ să se întoarcă de pe Croazetă cu premiul FIPRESCI şi cu cel al Juriului din secţiunea „Un Certain Regard“.
Cristi Puiu s-a abonat la premii internaţionale încă de la primul său film, „Marfa şi banii“, datat 2001. În 2004 a primit Ursul de Aur pentru scurtmetrajul „Un cartuş de Kent şi-un pachet de cafea“, pentru a da lovitura, un an mai târziu, cu „Moartea domnului Lăzărescu“, cu care a luat premiul „Un Certain Regard“ la Cannes şi premiul Juriului la Chicago.
Cătălin Mitulescu a luat Palme d’Or pentru scurtmetrajul „Trafic“ în 2004, iar actriţa Dorotheea Petre din filmul său „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii“ a primit, câţiva ani mai târziu, premiul de interpretare la Cannes în secţiunea „Un Certain Regard“.
Adrian Sitaru a luat în 2011 premiul de regie la Festivalul de la Locarno pentru filmul „Din dragoste, cu cele mai bune intenţii“, iar actorul său, Bogdan Dumitrache, premiul de interpretare. Florin Şerban a fost laureat cu Leul de Argint la Berlinală în 2010, pentru „Eu când vreau să fluier, fluier“. Tudor Giurgiu a primit în 2012 din partea Academiei Europene de Film premiul pentru cel mai bun scurtmetraj („Superman, Spiderman sau Batman“). Radu Jude a fost laureat, printre altele, la Sundance, pentru „Lampa cu căciulă“. Până şi filmul documentar românesc a fost excelent reprezentat în lume prin Anca Damian. Filmul ei „Crulic“, care inventează practic un nou gen, documentarul de animaţie, a fost selecţionat în peste 100 de festivaluri şi a luat o mulţime de premii.
Călin Netzer
Lista premiilor şi a premianţilor ar putea continua pe multe pagini, dar e cazul să revenim la „sărbătoritul“ zilei, Călin Peter Netzer, care nici el nu a apărut din neant. Călin Netzer are o poveste specială, el emigrând cu părinţii în Germania pe când avea 8 ani. După Revoluţie, a revenit în ţară pentru a urma Facultatea de film. De-a lungul timpului, el a dezvoltat o relaţie de love&hate cu România, spiritul său „nemţesc“ fiind adesea nemulţumit de modul în care se mişcau lucrurile în patria noastră. În ultima vreme însă, consideră că nu ar mai putea trăi în altă parte, că stilul de viaţă occidental îl „plictiseşte“ şi că în ţara sa de adopţie, Germania, nu poate sta mai mult de o săptămână, simţindu-se acolo „ca la sanatoriu“. „România este o ţară vie, în care mereu se întâmplă câte ceva, în care până şi un talk-show banal devine un spectacol; pe scurt, e o ţară în care nu te poţi plictisi niciodată“, spune Călin Netzer.
Încă de pe când era student în anul III la UNATC, a cunoscut gustul dulce al succesului prin filmul său de scurtmetraj „Maria“, care mai târziu avea să ajungă lungmetraj. Pelicula sa de atunci a luat la Berlin, în 1997, premiul difuzării şi Prix Europa pentru cel mai bun film.
Lungmetrajul „Maria“, creat pe un scenariu scris împreună cu scenaristul lui Kusturica, Gordan Mihic, pe care Netzer l-a cunoscut ducându-se pur şi simplu să-l întâlnească într-o cârciumioară din Bosnia, a fost premiat la Locarno, în 2003, cu Premiul Special al Juriului şi cu Leopardul de Bronz la secţiunea „cel mai bun actor“ pentru Şerban Ionescu şi „cea mai bună actriţă“ pentru Diana Dumbravă. Cel de-al doilea lungmetraj al său, „Medalia de onoare“, cu Victor Rebengiuc în rolul principal, film ce-l are ca special guest star pe fostul preşedinte Ion Iliescu, s-a bucurat şi el de un mare succes. Apoi a urmat „Poziţia copilului“ – şi acest fabulos Urs de Aur.
Mama castratoare şi taica Freud
Filmul mai răstoarnă un tabu legat de succesul cinematografiei româneşti. Se spunea – şi, din păcate, au spus-o chiar şi cineaşti români – că europenii se dau în vânt după peisajele gri din filmele cu acţiunea plasată în perioada comunistă, după minimalismul producţiilor filmate într-o cameră de bloc (sau – după cum s-a exprimat cândva Nae Caranfil – după filmele „făcute pe genunchi într-o baie, filme care stârnesc milă“) şi după sărăcia lucie şi mizerabilismul din perioada postdecembristă. Iată că „Poziţia copilului“ nu mai vorbeşte nici despre cazuri sociale, precum Maria, mamă a şapte copii, obligată să se prostitueze, şi nici nu se petrece în comunism (deşi e, oricum, complet stupid să spui „m-am săturat de filme cu poveşti din comunism“, aşa cum nu poţi spune „m-am săturat de filme cu acţiunea plasată în Roma antică sau în cel de-al doilea război mondial“; în definitiv, trebuie judecată opera de artă, şi nu perioada istorică în care este plasată acţiunea). Ba, mai mult, nu mai apar nici pensionari care nu au bani de întreţinere (ca-n „Medalia de onoare“), nici români săraci lipiţi, victime ale eternei tranziţii de la comunism la capitalism. Şi, cu toate acestea, filmul a luat premiul cel mare la Berlin. Poate că nu mai este cazul să găsim explicaţii premiilor pe care le ia cinematografia românească în altă parte decât strict în valoarea creaţiilor respective.
„Poziţia copilului“ este o dramă psihologică, cu personaje din aşa-zisa „lume bună“. Aceasta pentru că, după spusele regizorului, o astfel de relaţie patologică mamă-fiu se poate dezvolta mai cu seamă în familii care nu au grija zilei de mâine, familii „rezolvate“, în care lucrurile mărunte pot deveni obsesii tocmai în lipsa problemelor materiale. (Aşa cum le explica, de pildă, Dem Rădulescu studenţilor săi tristeţea personajelor lui Cehov: „Ştii, dragă, de ce sunt ăia din piesele lui Cehov cu toţii nefericiţi? Pentru că nu are nici unul serviciu“.) Desigur că între orice mamă şi orice fiu pot exista legături mai mult sau mai puţin oedipiene. De altfel, Călin Netzer a declarat că atunci când a scris scenariul împreună cu Răzvan Rădulescu nu a putut evita o analiză a propriei relaţii cu mama sa. Şi Bogdan Dumitrache – actorul care, nu mai departe de anul trecut, lua premiul de interpretare la Locarno pentru rolul unui fiu care nu tăiase complet cordonul ombilical – a mărturisit că a fost „inspirat“ în conturarea personajului din „Poziţia copilului“ de mama lui. Un subiect pe cât de vechi (de la Oedip citire), pe atât de modern, mai ales într-o lume care pare să aibă nevoie mai mult ca oricând de psihoterapie.
Filmul românesc îşi face datoria, acum ar fi timpul ca şi publicul, dar şi autorităţile aşa-zis „competente“, care şi-au dat până acum măsura incompetenţei, să răsplătească cinematografia pe măsura realizărilor ei. „Noi am tot luat premii în ultimii ani, dar asta nu a adus publicul în săli“, remarca trist Bogdan Dumitrache. Şi într-adevăr, românii nu s-au înghesuit în sălile de cinema să vadă film românesc poate şi pentru că, din păcate, nu au săli unde să meargă. Din cele câteva sute de foste cinematografe retrocedate primăriilor, doar 6 au rămas, conform legii, săli de cinema. Restul sunt închise sau funcţionează ca discoteci, săli de jocuri de noroc, ori saloane de nunţi şi de pomeni.
Pentru ca spectatorii din întreaga ţară să-i vadă filmele premiate, Cristian Mungiu a pornit, dintr-o iniţiativă privată, într-o caravană cinematografică. Absolut lăudabil, într-adevăr, dar nu ar trebui să fie „jobul“ regizorului să-şi ducă filmul la public.
Filmul lui Călin Netzer a fost susţinut la Berlinală de marii noştri sportivi medaliaţi la Jocurile Olimpice. Poate că nu e doar o mişcare de marketing, ci o similitudine evidentă. Şi sportivii, şi artiştii au adus premii ţării noastre nu pentru că li s-ar fi creat condiţii propice, ci în ciuda faptului că nu au avut mai deloc susţinere. Am avut campioni olimpici la înot şi la polo fără să avem bazine şi am avut Palme d’Or şi Ursul de Aur cu bugete minuscule acordate cinematografiei. Nimic din ceea ce au făcut autorităţile în cultură şi-n sport nu justifică aceste premii. Pentru că minunile sunt de competenţa lui Dumnezeu. Un Dumnezeu, din fericire, cinefil.
