0.3 C
București
vineri, 22 noiembrie 2024
AcasăSpecialLecția mineriadei

Lecția mineriadei

La un sfert de secol după mineriada din 13-15 iunie 1990 încă nu știm destule despre toate cele petrecute atunci. Probabil, cel mai important lucru demn de a fi remarcat este că în acele zile noul stat român, instaurat prin vot liber și democratic, garant al ordinii și al liniștii publice – măcar în teorie –, și-a inaugurat activitatea în slujba națiunii reprimând perfid și ilegal, prin înscenare și manipulare, opoziția stradală, populația neresemnată în fața victoriei ex-comuniștilor. Se știe acum că autoritățile au fost cele care au dat foc autobuzelor, manipulând ulterior cinic și cu bună știință opinia publică prin atribuirea acestei acțiuni protestatarilor. Aceștia au fost, de altfel, identificați – printr-un anacronism istoric – cu legionarii, populația neînregimentată, dar critică pe seama noii puteri, fiind anatemizată și trecută în mod abuziv în rândul extremiștilor de dreapta.

Era însă numai începutul unei operațiuni elaborate în cele mai înalte sfere ale regimului Iliescu, după un model stalinist consacrat. Un model pe care, în decembrie 1989, cu doar câteva luni înainte, probabil aceiași artizani i l-au sugerat și lui Ceaușescu. Drept urmare, dictatorul a pregătit contingente de muncitori de prin fabricile orașelor din sudul țării să meargă să reprime revolta de la Timișoara înarmați cu bâte și transportați pe cheltuială publică, în garnituri de tren speciale.

Soluția asmuțirii unor categorii de „oameni ai muncii“ împotriva altora venea, cum spuneam, din experiența statului învecinat de la Răsărit. Soluțiile însă au fost adaptate la situația din România momentului, fiind testate pe rând în chiar primele șase luni de după executarea Marelui Cârmaci de la Scornicești. Recrutarea de bătăuși gata să reprime și transportarea lor cu mașini au avut loc încă din martie 1990, în timpul confruntărilor stradale dintre români și maghiari de la Târgu Mureș. Transportarea de muncitori de-a lungul sau de-a latul țării, pe distanțe mai mari și în cantități exponențiale urma să se producă însă prin dislocarea din mine a lucrătorilor din subterane abia acum, în iunie 1990. Ea a izbutit cu atâta succes și cu așa „bune“ rezultate, încât a mai fost pusă la cale o dată, în toamna lui 1991, când s-a dorit o și mai mare încetinire a ritmului schimbărilor, drept care trebuia destituit cumva, repede și brutal, guvernul lui Petre Roman. În fine, cele două operațiuni de succes au fost reiterate în 1999, odată cu mineriada care – dovedind mobilitatea cinică și sinistră în gândire a celor care au pus-o la cale – imita, de astă dată, modelul mussolinian al marșului spre capitală cu intenția ocupării acesteia în scopul realizării unei lovituri de stat.

Cine putea organiza așa ceva, la asemenea dimensiuni, cu astfel de mijloace și cu un asemenea țel? Suspiciunile se îndreaptă nu numai înspre cei mai înalți demnitari ai statului din 1990 și din 1991, ci și către liderul informal și absolut al opoziției la regimul lui Emil Constantinescu din 1999. Împreună cu anturajul lui, acesta pare susceptibil să fie desemnat ca răspuns la întrebarea „cui să fi folosit?“. Figurile se decupează cu destulă ușurință din fundalul obscur, de epocă. Secretul este al lui Polichinelle. Dar asta înseamnă ce este mai rău pentru România. Că tocmai statul, aleșii, oamenii învestiți cu cea mai mare încredere au sabotat democrația și statul de drept pe care trebuiau să le construiască.

Una este să presupui și apoi să o și afli că marii mahări din politică și din administrație te fură și te jupoaie de viu. Cu meteahna corupției, a „drenărilor“ financiare parcă ne-am obișnuit și, oricât am dezavua-o, nu ne mai miră ca un lucru nemaivăzut. Asemenea excese pot fi combătute, chiar dacă necesită instrumente speciale și specializate, în loc ca la ele să reacționeze, revoltându-se, totalitatea anticorpilor din so-cietatea românească. Cu totul alta este însă să constați cutezanța de a detona rudimentele de democrație care apăruseră ca niște mlădițe și încercau să dobândească niște contururi mai ferme, după jumătate de secol de tăcere timorată, de persecuții în gulag și de complicități sub te-roare chiar la vârf. Demoralizant și străin este ca înșiși „părinții fondatori“ ai noii democrații, în loc să îndrepte cârma într-o direcție bună, cinstită, reașezând societatea și instituțiile ei pe noi baze, mai drepte, să o submineze și să o vulnerabilizeze maximal, lovindu-i înseși mlădițele care par să promită un viitor mai senin.

Nu trebuie însă uitat un lucru, și asta este o altă lecție a mineriadei de vară din 1990: niciodată cei cocoțați în vârfurile piramidelor nu pot face nimic dacă nu au instrumente bine puse la punct și dacă nu se folosesc de complicități cu efecte practice neîndoielnice. Pentru acele zile în care societatea civilă cădea, simbolic vorbind, iar în subsoluri, îmbrâncită și bătută măr de mineri și de falși mineri, torționarii au fost nu numai securiștii recuperați de noii aleși dintre „stâlpii“ regimului abia imolat, ci și destui primitivi, sadici, oligofreni sociali, bătăuși și abrutizați din rândul muncitorimii minelor. Se poate spune că ei erau numai ceea ce puteau fi, ca produs al societății care îi formase și îi folosise ca atare. Dar asta nu schimbă nimic. Nu este nevoie de multă inteligență pentru a înțelege când cineva vrea să te transforme într-o bandă dezlănțuită împotriva semenilor tăi, fie ei bătrâni, maturi, tineri sau chiar copii și când misiunea ta este doar să bați, să schingiuiești, să umilești – pe cine? – pe cei cu aspect îngrijit, eventual purtători de… ochelari și de barbă.

Cu astfel de apanaje, România postceaușistă ni se recomanda, încă de pe atunci, drept ceea ce, vedem încă, a și rămas: o țară condusă de un sistem mafiot, disprețuitor la adresa ordinii și a efortului constructiv, aflată la cheremul unei oligarhii transpartinice (cum transpartinic a devenit și Partidul Unic, sfărâmat în multiple schije și rebotezat în felurite moduri, arborând drapele cât mai pestrițe, de camuflaj); o țară în care puternicii zilei se tem doar de comandamentele externe și în care se încearcă mereu, de la nivel oficial, să se tundă oaia până la piele (eventual, fără să țipe) și să se practice dublul limbaj, cu gândul că orice partener își are slăbiciunile și interesele lui, putând fi deci mințit, speculat, viclenit.  Lecția lui 13-15 iunie 1990 este… fiecare an care a urmat acelor zile; deci și anul acesta.  

Cele mai citite

Lui Florian Coldea, Dumitru Dumbravă și Doru Trăilă li s-a ridicat controlul judiciar. Unde pot călători cei trei

Curtea de Apel București a acceptat scoaterea de sub control judiciar a lui Florian Coldea, Dumitru Dumbravă și Doru Trăilă. Aceștia au dreptul să...

Lui Florian Coldea, Dumitru Dumbravă și Doru Trăilă li s-a ridicat controlul judiciar. Unde pot călători cei trei

Curtea de Apel București a acceptat scoaterea de sub control judiciar a lui Florian Coldea, Dumitru Dumbravă și Doru Trăilă. Aceștia au dreptul să...
Ultima oră
Pe aceeași temă