La doar două zile de la publicarea raportului Comisiei Europene privind progresele României în cadrul Mecansimului de Cooperare şi Verificare, Crin Antonescu şi Victor Ponta s-au arătat, după cum era şi normal, iritaţi de tonul şi conţinutul textului.
În calitate de cai breji ai democraţiei autohtone şi de lideri politici ai unei ţări din Est care a speriat Vestul în vara lui 2012, preşedintele Senatului şi premierul au, însă, partea lor consistentă de culpă pentru îngrijorările şi nemulţumirile exprimate în ultimul raport MCV, ca şi pentru existenţa propriu-zisă a acestui document intermediar din 30 ianuarie 2013, pe care Comisia a decis să-l redacteze după ce a măsurat îndeaproape gravele derapaje ale României de anul trecut.
Şi totuşi, merită subliniat faptul că nici în respingerea concluziilor din cadrul MCV consensul de la vârful USL nu mai e ce-a fost.
Chiar dacă pot fi considerate drept critice şi poziţiile lui Antonescu, şi cele ale lui Ponta din aceste zile, pe fond sar în ochi unele diferenţe. Şeful liberalilor îl expediază în zona “caducităţii” şi pune tranşant problema ieşirii din acest mecanism chiar la finele acestui an, continuând totodată să atace o instituţie considerată cheie de către Comisia Europeană, şi anume DNA.
De cealaltă parte, şeful socialiştilor a preferat să strige tare, dar, cum s-ar zice, să injure mai mult în gând: s-a legat de, ceea ce dumnealui a numit, erorile materiale din raport şi s-a oţărât la Evenimentul zilei, mutând astfel într-o cu totul altă zonă centrul de greutate al discuţiei privind hărţuielile de presă la adresa unor magistraţi incomozi, marca Antena 3, pe care oficialii de la Bruxelles, pentru că nu sunt nici orbi, nici surzi, le-au reflectat în raportul oficial din 30 ianuarie.
Probabil că această din urmă manevră a lui Ponta a avut la bază un şiretlic prin care a urmărit să-i dea o brumă de satisfacţie, pentru a mai câştiga timp, mogulului Dan Voiculescu, ale cărui suspiciuni vizavi de relaţia Ponta-Băsescu şi Ponta-Barroso s-au înmulţit în ultima vreme, dar care îl agasează tot mai mult pe tânărul premier.
Unii vor zice, poate, că nuanţele din abordările celor doi co-preşedinţi ai USL au fost rodul unei împărţiri pe roluri, într-o piesă în care Crin Antonescu este agitatul, iar Victor Ponta – ponderatul, dat fiind faptul că ultimul este şi prim-ministru al României, iară corvoada funcţiei în stat l-ar apăsa mai mult.
Aş întâmpina cu scepticism această presupusă diviziune a muncii, cât timp Antonescu, în calitate de şef al Senatului, este de fapt al doilea om în stat, iar Ponta a dat la vremea lui dovezi indubitabile de aventurier şi iresponsabil. Plus că, între timp, atitudinea i s-a schimbat mult.
Însă mai importante decât aceste observaţii, care pornesc de la reacţiile post-publicare ale celor doi politicieni, mi se par a fi alte două lucruri: o bucată consistentă din textul raportului MCV şi ceea ce va urma după 30 ianuarie 2013, pornind tocmai de la respectivele pasaje.
Să mă explic.
La prima vedere, nu este nimic explicit sau cel puţin nu pare a fi formulat ca atare.
Dar nu cumva o anumită parte a textului raportului MCV sugerează o schimbare fundamentală de direcţie? Anume, că Bruxelles-ul ar putea avea în vedere ca, de aici încolo, monitorizarea României să ia ca reper obiectiv un document semnat de Victor Ponta şi Traian Băsescu, la mijlocul lunii decembrie, document care a făcut vâlvă pe plan intern, dar ale cărui aranjamente depăşesc cu mult graniţele politicii româneşti, întrucât a fost girat de marile puteri.
Da, aţi ghicit! Ar putea fi vorba chiar de acordul de coabitare dintre Preşedinţie, reprezentată de Traian Băsescu, şi Guvernul USL, reprezentat de Victor Ponta.
Acord care s-a născut din spuma crizei politice din vară şi în care partenerii strategici ai României, generic numiţi Uniunea Europeană şi SUA, văd o centură de siguranţă pusă statului de drept şi, în particular, instituţiilor de care depinde funcţionarea la parametri elementari a oricărei ţări membră UE şi NATO, fie ea şi România.
Redau mai jos cele trei paragrafe care par să introducă, printre rânduri, o noutate absolută în ceea ce priveşte Mecanismul de Cooperare şi Verificare convenit de Uniunea Europeană cu România.
“(…) Comisia salută măsurile pozitive adoptate din luna iulie, dar consideră că mai sunt multe de făcut pentru a pune în aplicare pe deplin recomandările sale. Începerea mandatului unui nou Guvern şi a unui nou Parlament oferă o ocazie excelentă de a consolida aceste măsuri şi de a aborda punctele nesoluţionate încă. Principiile care stau la baza recomandărilor Comisiei de a proteja statul de drept şi capacitatea sistemului judiciar de a pronunţa hotărâri fără să existe ingerinţe vor rămâne pe viitor în centrul abordării Comisiei (subl. n.) (…)”.
“(…) Va fi, de asemenea, important să se asigure faptul că procesul de reformă constituţională respectă pe deplin statul de drept, separarea puterilor în stat, independenţa şi stabilitatea sistemului judiciar, bazându-se, totodată, pe consensul cel mai larg posibil (subl. n.) (…)”.
“(…) Noul Guvern şi-a făcut deja cunoscut angajamentul faţă de independenţa sistemului judiciar şi supremaţia statului de drept în cadrul Acordului instituţional de colaborare dintre preşedinte şi prim-ministru. Acesta ar trebui să fie acum urmat de:
– introducerea unui cadru clar (cod de conduită, se spune într-o notă de subsol a raportului – n.r.) privind interdicţia de a critica hotărâri judecătoreşti şi de a submina activitatea magistraţilor sau de a face presiuni asupra acestora şi asigurarea aplicării eficace a acestor cerin e. Consiliul Superior al Magistraturii ar trebui să fie invitat să emită un aviz privind dispoziţiile relevante; (…) (subl. n.)”.
După cum se poate vedea, sunt menţionate temele mari care apar şi în acordul de coabitare dintre premier şi preşedinte: statul de drept, independenţa şi stabilitatea justiţiei, introducerea unui cod de conduită, separarea puterilor în stat, consensul larg (deci consultare şi ajungerea la un numitor comun înaintea asumării unor decizii cheie de către factorii politici).
În plus, apare trimiterea explicită la „Acordul instituţional dintre preşedinte şi prim-ministru” sau, popular spus, la acordul de coabitare, ca şi menţiunea clară că Guvernul Ponta şi-a asumat, prin acest instrument, garantarea independenţei justiţiei şi a longevităţii statului de drept în România.
Prin urmare, continuă textul, Comisia Europeană va face de aici înainte două lucruri: va menţine „în centrul abordării” sale tot ceea ce ţine de funcţionarea statului de drept, respectiv de stabilitatea sistemului judiciar şi lansează la apă o listă de cerinţe pe care puterea de la Bucureşti ar trebui, din punctul de vedere al Bruxelles-ului, să o îndeplinească punct cu punct.
O listă în şase puncte. Or, dacă tot a formulat-o explicit în paginile unui raport de anvergura celui din cadrul MCV, semnalul este că oficialii Comisiei Europene o vor monitoriza îndeaproape.
Pe lângă introducerea codului de conduită menţionat mai sus, noile cerinţe adresate României mai fac referire la: independenţa CNA şi extirparea din spaţiul public a campaniilor de presă marca Antena 3; alegerea transparentă a şefilor DNA şi Parchetului General; funcţionarea corectă şi neinfluenţată politic a instituţiei Avocatului Poporului (unde raportul semnalează deja unele vicii); suspendarea miniştrilor cu probleme de integritate; înlăturarea scutului politic de care beneficiază parlamentarii penali;
De ce toate astea? Redau mai jos doar câteva dintre argumentele clare ca lumina zilei pe care Comisia de la Bruxelles îşi întemeiază demersul:
„(…) Rezumând cele de mai sus, locul Constituţiei şi al Curţii Constituţionale a fost restabilit, în conformitate cu recomandările Comisiei. Cu toate acestea, este esenţial ca Preşedintele, noul Guvern şi noul Parlament să garanteze stabilitatea ordinii constituţionale şi toate partidele politice ar trebui să depună eforturi pentru reducerea polarizării sistemului politic (…)”.
“(…) În timpul verii, una dintre preocupările majore a fost dovada clară a exercitării de presiuni asupra instituţiilor judiciare şi a lipsei de respect pentru independenţa sistemului judiciar. Aceasta rămâne un motiv serios de preocupare. Comisia a primit numeroase rapoarte privind acte de intimidare sau hărţuire comise împotriva unor persoane care lucrează în instituţii judiciare şi anticorupţie importante, inclusiv ameninţări cu un caracter personal împotriva judecătorilor şi a familiilor acestora şi campanii mediatice de hărţuire. Din păcate, recomandarea Comisiei nu a fost pusă în aplicare pe deplin. Atacurile cu motivaţie politică la adresa sistemului judiciar nu au încetat. Un punct critic este acceptarea hotărârilor judecătoreşti: pentru aceasta este necesar ca toţi membrii clasei politice să ajungă la un consens privind abţinerea de la criticarea hotărârilor judecătoreşti, de la subminarea credibilităţii magistraţilor sau de la exercitarea de presiuni asupra acestora (…)”.
Timpul va da sau nu dreptate supoziţiei formulate mai sus, anume că liniile trasate în acordul de coabitare Băsescu-Ponta ar putea să constituie o parte esenţială a viitoarelor rapoarte MCV privind situaţia din România.
Devine tot mai clar acum că experienţa nefastă din vara lui 2012 ne va urmări ani buni căci, dată fiind violenţa cu care o mână de politicieni şi de gazetari transformaţi în propagandişti au atacat statul de drept, face iluzorie recâştigarea în timp scurt a încrederii.
De aceea, dincolo de împărţirea vinovăţiilor pentru situaţia în care a fost adusă ţara, mai important devine cât de responsabili vor fi politicienii români de acum înainte.
Aşa cum s-a putut vedea şi în vara lui 2012, derapajele lor absurde (oricâte motivaţii de “nivel înalt” au avut ele, din punctul de vedere al corupţilor şi oportuniştilor electorali) riscă oricând să ducă economia spre abis şi, pe cale de consecinţă, să scoată la suprafaţă cele mai negre scenarii cu privire la soarta libertăţilor civile şi a stabilităţii sociale.
Însă, chiar dacă lucrurile ar trebui să fie cât se poate de clare, misiunea nu va fi deloc uşoară.
Deşi doar cei zburaţi de pe axa interesului naţional mai pot continua să facă prioritară suspendarea unui preşedinte al cărui mandat expiră definitiv anul viitor (ca Dan Voiculescu, de pildă) şi deşi doar spiritele lipsite de pudoarea responsabilităţii mai fac azi apel la exorcizarea României de demonul MCV (precum Crin Antonescu, de exemplu), ei bine, aceste forţe există şi sunt încă suficient de solide pentru a ţine în şah perspective progresului într-o Românie de atâtea decenii repetentă la acest capitol.
Paradoxul este că, la momentul la care vorbim, aceste forţe sunt aciuate preponderant în zona guvernării USL, dar, pe de altă parte, tot acestei guvernări îi revine şi sarcina de a se rupe cumva de sine însăşi pentru a face ceea ce trebuie şi ceea ce peste tot în lumea civilizată este considerat ca esenţial pentru binele României.
Din acest punct de vedere, o provocare subsidiară, dar mare, vizează chiar miezul USL.
Dacă premierul Ponta va continua în stilul său din ultimele două-trei luni – acela de a vorbi despre unitatea în cuget şi simţiri cu Crin Antonescu şi Dan Voiculescu, pentru ca, în fapt, să ia decizii pe care până deunăzi le înfiera cot la cot cu cei doi (cum ar fi explorarea gazelor de şist, pornirea proiectului Roşia Montană sau chiar existenţa ANI) – construcţia USL se va zdruncina tot mai vârtos.
Voiculescu şi Antonescu simt, probabil, pericolul: ambii au suspiciunile lor în privinţa hotărârii cu care Ponta mai vrea să defileze alături de ei şi nu-şi mai ţin în casă rezervele.
De cealaltă parte, Ponta este conştient că supravieţuirea sa politică pe termen lung va depinde mai degrabă de ruptură, nu de îmbinare.
Momentan, încă îşi poate permite să stea şi la Palatul Victoria, şi în USL.
Dar, aşa cum se prefigurază tot mai mult, va veni clipa când va trebui să aleagă definitiv, pentru că jumătăţile de măsură nu-l vor ajuta la infinit.
Ecuaţia e simplă: Voiculescu şi Antonescu îi cer să dea totul; la rândul ei, Comisia Europeană şi SUA, interesate de o Românie stabilă într-o Europă tot mai greu de gestionat îi cer şi ele să dea totul.
O primă problemă este că solicitările care vin şi dintr-o parte, şi din alta sunt complet incompatibile.
A doua problemă ţine de faptul că, dacă va eşua ca premier (şi nu e greu, pentru că economia chiar nu e roz, iar promisiunile au fost uriaşe), Victor Ponta îşi va compromite cariera politică la numai 40 de ani.
Şi, o ştie prea bine şi el, ar trebui să o ştim bine şi noi, România nu produce cât consumă.
Cum împrumuturile de pe pieţele internaţionale se pot scumpi brusc, iar investiţiile străine pot la fel de subit intra în adormire când ţi-e lumea mai dragă, nici măcar moguli ca Dan Voiculescu nu pot fi suficient de potenţi, financiar şi mediatic, pentru a întoarce ruleta în favoarea ta.
Interesantă, dat fiind contextul, observaţia ambasadorului Marii Britanii, Martin Harris, făcută vineri pe blogul personal, cu privire la aritmetica în care intră deja variabila MCV: „În câţiva ani, România ar putea să aibă o creştere economică de 4%. Aceste programe (stand-by şi MCV, n. red.) pot relansa potenţialul economic al României şi să răstoarne declinul competivităţii ţării. MCV + FMI = 4%”.
