De când a redevenit democrată – mai întâi în cuvinte, iar mai apoi… tot numai în cuvinte – România a apelat, după exemplul altor ţări, la ajutorul unui personaj care să îi călăuzească paşii prin libertate. Acest om de bine are chelie, dar e strălucitoare, etalează un burtoi de pomină, dar e încercănat şi tras la faţă, cu o expresie severă şi mereu îngrijorat-nemulţumită, stă pe picioare filiforme şi parantezate, dar poartă cu modestie o coşcogeamitea cocoaşa. Toată lumea îl cunoaşte şi îl stimează, iar când îl vede pe stradă, scoate pălăria sau înclină capul şi îi spune „- Să trăiţi, domnule Guvernoiu!”, pentru ca, doi paşi mai încolo, să tragă o înjurătură bine mestecată în barbă sau să împroaşte – total necivic! – trotuarul cu o flegmă bine ţintită lateral.
Adevărul e că România nu avea nevoie de un arendaş de felul acesta. La stadiul şi la complexitatea „democraţiei” noastre, ea putea continua aşa cum începuse: oricum, nu şi-a măturat în 1989 ograda, nici nu şi-a primenit lada de zestre. Vechile încrengături de rubedenie şi de cumetrie, jocul abil şi savant dintre feluritele găşti, competiţiile neloiale între fratriile vizibile şi invizibile au mers şi merg nestingherite mai departe, aisgurându-i sistemul nervoc şi circulator funcţional chiar şi în vremuri de îngheţ sau de secetă. Un bun instinct social a făcut-o însă să privească peste gard la alţi vecini şi consăteni şi, cum bunul simţ o îndemna să nu facă pe originala prea din cale afară în comparaţie cu alte cunoştinţe şi apropiaţi, precum unchiul Sam ori verişoara hexagonală Mariana, căsătorită cu Paris, şi-a propus să se comporte la fel sau măcar compatibil. L-a angajat, dar, pe dl. Guvernoiu să îi trateze hachiţele cotidiene, că doar şi el ar mânca o pâine, păcatele mele…
La rândul lui, băiat educat, Guvernoiu ştia cum merge treaba. Citise doar prin cronicile ruseşti că triburile slave, sătule de la o vreme de vrajbă, îi chemaseră pe vikingi să le conducă, fiindcă aşa nu mai mergea. Din punctul lui de vedere, deci, Guvernoiu se vedea ca pe vikingul pus să ferească fetia Românicăi de marile primejdii de la strada cea mare, de pe la uliţele mărginaşe, dar şi de prin curtea proprie, că şi pe acolo sunt oameni cu idei…
Socoteala s-a dovedit straşnică în ultimii douăzeci şi trei de ani. Guvernoiu ştie cum stă chestiunea: lasă societatea să-şi vadă de jafurile ei în stânga şi în dreapta, fiindcă, la urma urmei, cât se ţepuiesc unii pe alţii, tot la noi rămâne, chiar dacă se distribuie. Un lucru trebuie înţeles însă de toată lumea: că io, Guvernoiu, se cuvine să mă chivernisesc cel mai ca lumea, io, şi nu altul, se cere să dau ţepele cele mai viguroase, eu, în orice caz, e musai să îmi trag partea leului din toate şi oricând. Ia să fac eu pe slabul, dar să fiu ăl mai tare! Ia să mă tângui şi să mă văicăresc, dar să iau în schimb dreptul meu şi să îi pun la punct degrabă pe cei care nu mă slujesc cu fruntea prin baligi şi prin ţărână…
Zis şi făcut. Încă de a doua zi, Guvernoiu a anunţat mari reforme care să aducă Românica în rând cu ăilanţi, dar care, negreşit, s-au terminat mereu cu reformarea propriilor buzunare. După împrejurări, Guvernoiu s-a îmbrăcat când mai în roşu, când mai în brun, dar circuitul monedei şi al resursei prin buzunarele lui a fost etern de aceeaşi culoare.
Nici nu s-a sulemenit bine în obrajii cam scofâlciţi, că uite, Guvernoiu a şi hotărât că e vremea să se treacă de la propaganda populistă la adevărurile dureroase (pentru alţii, nu pentru el!). De la anul – tăieri de salarii şi de pensii. Păi nu?! Cum altfel?!… Başca măririle de preţuri de anul acesta şi supraimpozitarea pe faţă şi discret, în ambele feluri, la diferite de categorii de papagali. Deh, ce să facă păsările exotice cu bănetul?
Nea Dinule Păturică, nene Gorică Pirgu, bre, Tănase Scatiu, eşti gigea, ferchezuit şi puţi a odicolon, măi. Ce mai, ne place tuturor de tine şi de famelia ta, zău. Dar mă laşi, bre, cu d-astea? Om fiu fiind noi proşti în felul zisei cronicarului, că nu suntem de neam ales, dară proşti în sensul în care ne crezi matale, parcă n-am fi, că mintea încă nu ne-a lăsat cu totul. Bine te-ai măritat, Românică subnutrită, cu organizarea asta modernă şi cu politicienii ăştia iscusiţi, de-ai lui Guvernoiu, vrerea-ţi-aş binele, măi dragă.
Acum, Guvernoiu, nu mai e nici el chiar ca în prima juneţe. A întinerit subit şi ştie cum cere baletul, când să o ia cu doi paşi în faţă, când să stea pe loc şi să se învârtească, ori când poate să dea chiar şi un pas îndărăt. Numai ieri pe la prânz nenicul G. s-a smerit şi s-a smiorcăit că nu vrea el să ducă citostaticele la dânsul în garaj, că le lasă iar la oameni, că deci cum să nu dea de mâncare ceva citostatice pe la cei din propria bătătură?!… Of, of, of şi aoleu!… E gentil, năşicu, zău aşa. Mă tem să nu ajungă citostaticele, în cele din urmă, pe la toată lumea, Doamne fereşte, că prea merge treaba cu folos.
Lasă, române, c-o fi bine. N-ai încredere că unii de-ai noştri ţi-o pot coace mai a naibii decât turcii şi ruşii? Măi, naiv mai eşti! În douăzeci şi trei de ani au fost mulţi de-ai lui Guvernoiu care să te dezamăgească? Atunci? De ce să te temi şi să te îndoieşti? Lasă că ştie el, Guvernoiu, oricum s-ar costuma, să te înşurubeze. Bravo Guvernoiu! Tră-hă-iască!
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj
