Racheta Unha-3, lansată din Sohae, Coreea de Nord, în dimineaţa zilei de 12 decembrie, a tranzitat spaţiul aerian japonez prin insula Okinawa, 12 minute mai târziu, şi s-a prăbuşit în Oceanul Pacific, la aproape 300 kilometri la est de Filipine. Lansarea ar putea fi considerată, oarecum, o surpriză, pentru că sursele oficiale au sugerat că ar fi fost anulată.
Şi mai surprinzător este succesul lansării, ceea ce transformă Coreea de Nord în cea de-a zecea membră a „Clubului Spaţial” (al nouălea membru a fost Iranul, care şi-a lansat cu succes racheta Safir, în 2008). Unha-3, o rachetă cu trei etaje, care cântăreşte 92 tone, vine după Unha-2, care a eşuat spectaculos în 2009, aşa că progresul evident pe care l-a făcut Coreea de Nord în tehnologia producţiei de rachete într-un interval atât de scurt a şocat guvernele din întreaga lume.
Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a răspuns printr-o dezbatere, prin întărirea sancţiunilor împotriva Coreei de Nord. Numai China – nici o surpriză – s-a opus noilor sancţiuni, subliniind că „nu ar trebui luate măsuri care sporesc tensiunile în Peninsula Coreeană”. China a aprobat rezoluţiile Consiliului de Securitate împotriva Iranului cu mai multe ocazii, însă a sprijinit sancţiunile împotriva Coreei de Nord în numai două rânduri, amândouă, după ce Coreea a efectuat teste nucleare (în 2006 şi 2009).
Liderii chinezi se opun sancţiunilor dure împotriva Coreei de Nord dintr-un motiv simplu: se tem de fragilitatea regimului lui Kim Jong-un mai mult decât de repercusiunile internaţionale cauzate de lansările de rachete. Mai presus de toate, China vrea să prevină prăbuşirea regimului, care s-ar putea traduce în sancţiuni şi mai aspre.
Dacă regimul Kim ar fi programat lansarea astfel încât aceasta să aibă un impact direct asupra alegerilor în ţările apropriate, Japonia şi Coreea de Sud, s-ar putea să fi reuşit să sporească sprijinul pentru partidele conservatoare, care susţin politicile de apărare.
Într-adevăr, este greu de estimat cât de mare a fost impactul asupra rezultatului alegerilor în Japonia, Partidul Democrat Liberal (al cărui membru sunt şi pe care l-am condus) obţinând o victorie răsunătoare.
Deşi victoria lui Park Geun-hye în Coreea de Sud, unde a devenit prima femeie preşedinte din istoria ţării, a fost obţinută pe fondul unei campanii bazate pe probleme economice interne, iar politica în materie de rachete a schimbat, probabil, decizia multor alegători care se aflau în cumpănă, în favoarea lui Park.
Deci, dat fiind impactul negativ de care se bucură lansările de rachete în Coreea de Sud şi Japonia, de ce nu s-a abţinut Nordul? Unii sugerează că liderii nord-coreeni au fost hotărâţi să programeze lansarea înainte de prima aniversare a preluării puterii de către Kim Jong-un, în 17 decembrie.
Alţii sugerează că nord-coreenii preferă conservatorii la putere în Seul şi Tokyo, pentru că viziunea mai solidă asupra apărării naţionale în Japonia şi Coreea de Sud se va opune Chinei care, izolată în Asia de Est, îşi va menţine, probabil, sprijinul pentru regimul Kim. Până la urmă, lista scurtă de prieteni a chinezilor în Asia a devenit şi mai scurtă decât în 2012, având în vedere tranziţia spre democraţie a Myanmar-ului.
Aşa că, mergând pe firul logicii perverse a lui Kim, o nouă serie de sancţiuni şi noi guverne în Japonia şi Coreea de Sud, conştiente de siguranţa lor, vor întări influenţa Coreei de Nord asupra politicii externe a Chinei. Totuşi, lansarea rachetei poate fi legată şi de gradul de ameninţare pe care îl simte dinastia Kim: regimul pare să creadă că trebuie să-şi şantajeze aliaţii apropiaţi, ca să continue să-i sprijine.
Principala cauză care alimentează temerile regimului se referă la incertitudinea politică, care este rezultatul direct al sănătăţii şubrezite a lui Kim Kyong-hui, mătuşa lui Kim Jong-un, puterea din spatele tronului.
Într-adevăr, observatorii atenţi asupra Coreei de Nord sugerează că Kim Jong-un a ordonat lansarea rachetei urmărind de să-şi întărească autoritatea, cât timp se mai poate baza pe nemiloasa şi experimentata sa mătuşă Kim Kyong-hui, care îi asigură spatele. Fără acest sprijin, autoritatea dinastiei Kim ar slăbi în mod sigur, dată fiind tinereţea şi lipsa de experienţă ale lui Kim Jong-un, care ar aduce ţara în pragul haosului.
O mişcare politică obscură de luna trecută – numirea lui Jang Sung-tae (soţul lui Kim Kyong-hui) în funcţia de cancelar al Comisiei de ghidare pe probleme de educaţie fizică şi sport – sugerează că înrăutăţirea stării de sănătate a lui Kim Kyong-hui afectează deja intens regimul.
Deşi nici un stat modern nu ar face asta, Comisia de ghidare pe probleme de sport adună laolaltă cei mai puternici membri ai partidului. Mutarea lui Jang în această funcţie sugerează că lupta internă pentru putere se înteţeşte rapid.
Racheta Coreei de Nord, lansată pe fondul incertitudinilor interne care ar deriva din degradarea stării lui Kim Kyong-hui, dă naştere unei situaţii extrem de periculoase pentru comunitatea internaţională. Numai prin întărirea sancţiunilor Naţiunilor Unite până la un asemenea punct încât Coreea de Nord să fie obligată să renunţe la rachetele şi armele sale nucleare – şi China să îşi reconsidere sprijinul previzibil – regimul poate fi descurajat de la manevre şi mai periculoase.
Dar, dată fiind opoziţia constantă a Chinei la sancţiuni ulterioare, sunt slabe şansele să se întâmple asta. Până când China nu-şi va plasa responsabilităţile în materie de putere modernă globală deasupra intereslor sale naţionale mărunte, pericolul reprezentat de Coreea de Nord va creşte, pe măsură ce regimul Kim devine din ce în ce mai instabil.
Yuriko Koike, politiciană japoneză, fost ministru al Apărării şi consilier pe probleme de siguranţă naţională, este fosta preşedintă a Partidului Democrat-Liberal din Japonia şi, în prezent, lidera opoziţiei în Dietă.
Copyright: Project Syndicate, 2012.
www.project-syndicate.org
