În neatenţia generală, un tribunal din România s-a pronunţat în procesul Eterna şi fascinanta Românie, dînd dreptate, contra reclamanţilor SGG şi BCR, moştenitorul Băncii de Stat Bancorex, inculpaţilor Viorel Hrebenciuc, Mihai Unghianu (decedat) şi Dan Fruntelată, cărora li se cerea să restituie sponsorizarea Bancorex de 5,79 milioane de dolari (mai bine decît un credit- nici o obligaţie!) din care s-au editat în 1996, pe lîngă materiale electorale, albumul foto despre România, denumit „Eterna şi Fascinanta Românie”, care urma să fie distribuit în 144 ţări cu scopul atragerii investitorilor străini (dar din 97.000 exemplare nu au fost livrate decât 4.200). Lăsînd la o parte faptul că au căzut acuzaţii precum cea a spălării de bani, abuz în serviciu şi luare de mită, şi că a rămas deci că România e eternă şi fascinantă, inclusiv prin judecătorii ei, îmi pernit să remarc, în lipsa unui comentator mai avizat în cele juridice (sau a totalului dezinteres al acestora pentru asemenea subiecte), că pentru fapte similare, petrecute aproape zece ani mai tîrziu, Adrian Năstase ajungea la Jilava (Trofeul calităţii). Ce s-a întîmplat în aceşti zece ani? Un singur lucru: sub presiunea UE a fost adoptată legislaţie mult mai performantă în materie de spălare de bani, mită, finanţarea campaniilor: chiar sub guvernul lui Adrian Năstase. Puţinul progres constă în aceea că azi asemenea scheme au devenit mult mai dificile şi mai riscante: de justiţie e greu de vorbit.
A progresa prin intervenţie dinafară este oricum, numai excepţional nu. Cele 89 de ţări care fac obiectul meu de studiu în programul de cercetare ANTICORRP (ţări libere şi parţial libere dar care sînt foarte corupte) au avut toate parte de ceva intervenţie străină în ultimii 150 de ani. Simpla idee de modernizare, care încă nu le-a ieşit, însemna de fapt occidentalizare, cu alte cuvinte, copierea Occidentului, treabă care s-a dovedit mai dificilă decît părea cînd primii reformatori s-au aplecat asupra ei. Există o literatură academică în creştere care se ocupă de tema: de ce colonialiştii şi-au bătut capul să transfere instituţii de la ei de acasă doar în unele colonii (în celelalte superficial- de exemplu în Africa cînd au plecat englezii au lăsat peste tot moştenire alegeri libere organizate după sistemul uninominal pur, cum e numit în România; nu întrebaţi cîte ţări mai ţineau alegeri zece ani mai tîrziu, în orice sistem şi cît i-a avansat uninominalul pur). Răspunsul pare să fie că străinii au investit în a construi o justiţie liberă şi performantă, de exemplu, doar în acele ţări în care mortalitatea pentru europeni prin boli locale (febră galbenă, malarie) era mică, deci se putea presupune că va exista şi pe viitor o prezenţă europeană considerabilă acolo. Motivul pentru care UE, acest nou imperiu ezitant (formula, frumoasă, aparţine lui Heather Grabbe, nu mie), investeşte în ţările noastre este că a fost luată decizia istorică în 2000 că la noi va fi Europa, nu Asia. Şi ştirea bună este că asemenea investiţii, dacă sînt consecvente şi de lungă durată reuşesc pînă la urmă, chiar în cazurile mai dificile, gen România şi Bulgaria.
De asta hai să o lăsăm baltă cu ce excepţională a fost intervenţia UE în România în aceste zile şi cum a încălcat ea statul de drept. Excepţională nu a fost (în fond, nimic mai normal decît să ceri ambelor părţi să respecte rezultatul unor alegeri cu majoritate absolută, fie prezidenţială în 2010, fie parlamentară în 2012 şi să coabiteze în consecinţă). Se uită sau nu se ştie în România de cîte ori ambasadorii UE au manevrat să îl izoleze pe Viktor Orban pînă la indiscutabila lui victorie cu două treimi, a pierdut cel puţin două alegeri mai strînse pe semnale şi manevre că UE îi preferă pe oponenţii lui, că în Slovacia UE şi NATO au intervenit să nu formeze nimeni o coaliţie cu Meciar, care cîştigase alegerile (majoritate relativă, din fericire), că Mario Monti nu ar fi prim ministru dacă nu intervenea UE, că s-au dat sancţiuni contra Austriei pentru că un partid extremist fusese cooptat la guvernare, şi aşa mai departe. UE este o comunitate de practici şi valori. Nu om fi la înălţimea lor toată ziua, dar cert pacea şi cooperarea, nu războiul pentru interese egoiste, civil sau de alt fel, sînt la baza valorilor noastre. În ce priveşte statul de drept, vă reamintesc definiţia lapidară a lui Frank Fukuyama, înseamnă respectarea de către elitele politice a legilor precedente, exact asta încearcă UE să ne oblige să facem, că nu mai manipulăm legile şi constituţiile pentru avantaj electoral imediat. Cine ţipă pe aici că eu trăiesc din banii UE şi de asta iau această atitudine să caute pe Google Scholar lucrările mele despre europenizare: de mult m-am stabilit în fruntea autorilor critici faţă de UE (nu însă şi eurosceptici), dar nu pentru că încearcă să facă acest transfer instituţional, ci pentru stîngăcia cu care o face. S-au înhămat la ceva pentru care nu erau pregătiţi, dar hai să zicem mersi şi să nu ne mai văicărim.
Dar oare putem? Asta e întrebarea. Că România e eternă şi fascinantă e crezut de aproape fiecare român, chiar dacă la unii conotaţia e pozitivă, iar la alţii negativă. Nu ar face editorii titluri de carte gen De ce e România altfel? Nu ar face editorii titluri de carte gen De ce e România altfel? decît dacă ar crede că asta va trezi la partea cititoare a poporului echivalentul a ce e aroma usturoiului pentru partea necititoare, atunci cînd caută să cumpere un salam, nu o carte. Prejudecata ignorantă că restul lumii e la fel şi noi sîntem, ca atare, altfel, e aşa de puternică (se poate rezuma la mai simpla propoziţie tot ceea ce nu cunoaştem este o apă şi un pămînt, noi ne cunoaştem doar pe noi şi ca atare sîntem altfel, ergo) Semnul clar al parohialismului la orice popor este dorinţa de a fi considerat excepţional: în bine sau în rău, nu contează. Te prăpădeşti de rîs când vezi că românii au ieşit pe locul întîi din Europa la aprobarea afirmaţiei din Eurobarometru: sîntem cel mai corupt popor din Europa. Întrebarea măsoară nu corupţia, ci propensitatea românilor de a se considera aşa de ieşiţi din comun că nu mai e nevoie să existe vreo referinţă. Asta este însă intelectual catastrofal, pentru că ne opreşte de la orice analiză comparativă, şi de fapt orice analiză reală: cauzele fenomenelor în ştiinţe sociale, faţă de alte ştiinţe unde poţi experimenta nu se pot stabili decît prin analiză comparativă. Politica publică nu poate avansa decît prin cunoaşterea şi buna înţelegere a alter ţări, că transferurile instituţionale sînt o catastrofă dacă nu sînt adaptate la un context bine înţeles. De cînd m-am dus eu cu prima mea lucrare academică despre excepţionalitatea României la o conferinţă în 1995 au trecut şaptesprezece ani. Numai din experienţa mea limitată pot raporta că nu am găsit România excepţională sub nici un aspect, e o tipică ţară rurală cu elite subţiri şi oportuniste, clasă conducătoare de pradă, votanţi dependenţi şi uşor de cumpărat sau manipulat şi tot ce te aştepţi să găseşti într-o societate rurală săracă în mare parte, că e Brazilia, România sau Indonezia. Întîi trebuie să demonstrezi că excepţia există pînă se te apuci să o explici. Asta a fost prima mea lecţie în 1995, şi de asta am învăţat statistică în ştiinţe sociale, deşi mulţi intelectuali români faimoşi prieteni de ai mei au rîs sau au găsit că asta e formă de snobism intelectual. La fel gîndesc mulţi balcanici (cei rămaşi în viaţa intelectuală a ţării lor). Mi-a cam ieşit sufletul cînd am editat Ottomans into Europeans, un volum despre prima tentativă de europenizare şi modernizare a Balcanilor, şi am avut infinite discuţii cu sîrbii, croaţii, grecii şi aşa mai departe întîi că fie nu sînt ei în Balcani, fie ce caută alţii, doi, că nu putem face un volum comparativ că fiecare îşi ştie doar ţara lui (care e însă foarte diferită, etc). E o minune că am dus la capăt un volum care documentează comparativ cum micile noastre ţări eliberate de sub otomani şi-ai reinventat constituţiile, administraţiile, justiţia, şi-au definit şi creat un corp cetăţenesc şi aşa mai departe, cu similarităţi foarte mari între ele. Masteratele şi doctoratele româneşti, din păcate, în lanţ, înclusiv cele conduse de Lucian Boia, contra pensionării căruia am protestat aici acum un an, nu au produs acel material relevant pentru asemenea comparaţii, nu doar pentru că nu folosesc metoda comparativă, ci pentru că se ocupă de alte lucruri, înainte de a fi documentat cum trebuie faptele de bază pentru dezvoltarea politică şi economică.
Asta nu înseamnă că nu există excepţii care nu trebuie explicate. Dar că după o lună în care mi-au explicat ucrainienii de ce clasa lor politică e mai rea ca a oricui (puteam să scriu eu însumi şi să dau la tradus în ucraineană argumentele lor, de o mie de ori auzite la noi acasă), ruşii de ce curăţarea de corupţie a universităţii ruseşti nu poate veni decît dinafară dat fiind că studentul care vrea diploma uşor şi profesorul care vrea nişte bani în plus sînt de fapt asociaţi în a perpetua sistemul (originalitate maximă, pînă la ei, ce să vezi, nu mai auzisem de aşa ceva), ruandezii cîndva criminali că nu au putut matematic fi un milion de victime la genocidul lor altfel excepţional (cunosc: cazul Timişoara, Andijan, şi altele), ruandezii ieri victime, azi conducători că soluţia bunei guvernări este ca un grup etnic mai educat să guverneze şi ceilalţi să se lase guvernaţi (cum să nu), etc, etc nu prea mai prizez excepţionalismul firav motivat. Din instanţe care mi s-au părut excepţionale, menţionez în încheiere doar două: comparînd Polonia cu România pentru un volum al lui Larry Diamond am descoperit că Polonia e singura ţară din Est unde comunismul nu a reuşit niciodată să înfrîngă societatea, practic a avut rebeliuni contra odată la circa cinci ani, pînă la decretarea stării excepţionale, şi asta, deşi elita ei s-a revoltat masiv şi a fost reprimată la fel şi sub comunişti, şi sub nazişti. La fel, partenerul meu de cercetare, care e evreu danez mi-a povestit că la întoarcerea lor din refugiul în Suedia, după război, evreii din Copenhaga au găsit casele lor bine încuiate şi nejefuite; pîmă şi impozitele locale le fuseseră plătite la zi ca să se evite confiscarea de către ocupanţii germani. Cine făcuse toate astea? Vecinii lor danezi. Faceţi un pic comparaţia cu ţările noastre din Est, unde în clipa în care a început confiscarea de stat la evrei mulţi s-au bătut pe bunurile lor, şi reflectaţi care e regula, şi care excepţia, ce trebuie de fapt explicat, şi cine are dreptul să dea lecţii cui.
