Traian Băsescu l-a nominalizat pe Victor Ponta premier. Privit prin prisma rezultatului de la alegerile parlamentare, a semnalelor transmise de Uniunea Europeană şi de SUA, dar şi a stării precare a economiei, gestul nu este surprinzător.
Interesant, însă, e faptul că nominalizarea lui Ponta pentru un al doilea mandat în fruntea Guvernului comportă semnificaţii extinse, care duc dincolo de interesul vital pe termen scurt (cel de a evita o nouă criză politică şi riscurile aferente la nivelul stabilităţii economice şi sociale).
Este o decizie care împinge România pe drumul unui experiment politic şi public fără precedent: cel puţin doi ani, ţara va depinde de modul în care vor colabora trei centre de putere ostili unul cu celălalt: Preşedinţie, Guvern şi Parlament.
Deschid paranteza: unii vor spune că s-a strecurat o eroare, motivând că Executivul şi Legislativul sunt controlate de USL, deci nu s-ar susţine ideea ostilităţii. Observaţia ar sta în picioare doar dacă vom continua să ne cramponăm de mitul trăiniciei USL. Închid paranteza.
Revenind acum la acest experiment, fără seamăn în cei 23 de ani care s-au scurs de la Revoluţie, haideţi să trecem în revistă câteva elemente care validează teza că la Cotroceni şi la Palatul Victoria s-a convenit punerea pe roate a unei coabitări în sensul cel mai strict pe care i-l conferă acestui cuvânt dicţionarul.
Acum, că ea va avea sau nu efectul scontat este deja un subiect separat.
Prin urmare, de unde ştim noi că, de această dată cel puţin, mişcarea preşedintelui cu nominalizarea lui Victor Ponta nu este un foc de paie, ci un pariu pe termen lung cu evidente origini în realitatea pură şi dură?
Un pariu pe care, e clar, nu şi l-a dorit şi care, din perspectiva sa, aduce probabil cu patentarea unei a doua „soluţii imorale” pe care o păstoreşte de-a lungul mandatelor sale prezidenţiale.
Despre consultările de luni dintre şeful statului şi liderii partidelor s-a vorbit îndelung încă din seara de 9 decembrie, imediat după ce s-au dat publicităţii exit-poll-urile realizate la ieşirea alegătorilor de la urne.
S-a putut constata, însă, că discuţiile de la Cotroceni au durat extrem de puţin şi că s-au consumat într-un format mai puţin obişnuit, Traian Băsescu dialogând pe tema desemnării premierului cu toate partidele parlamentare în acelaşi timp.
În plus, numele lui Victor Ponta a figurat ca unică propunere avansată lui Traian Băsescu. Devenise evident că aşteptatele consultări de la Palatul Cotroceni au fost de fapt decorul în care s-a dat forma şi nu fondul desemnării premierului.
De aceea, ar fi mai prudent să credem că numele lui Ponta, ca viitor prim-ministru, nu a fost stabilit între Dan Voiculescu, Crin Antonescu şi Victor Ponta, ci, între Traian Băsescu, Uniunea Europeană, SUA, Kelemen Hunor şi Victor Ponta.
Iar asta, cu un oarecare timp înainte de alegerile parlamentare, când rezultatul votului devenise deja previzibil.
La mijloc au stat negocieri dure şi lungi, de la care fiecare dintre părţi a plecat, în final, nu doar cu avantaje, ci şi cu obligaţii.
Obligaţii pe care cei ce şi le-au asumat cu greu le vor admite public sau faţă de aliaţii de până acum, dat fiind modul în care a decurs lupta politică din România şi dată fiind agenda ostilă interesului naţional după care se ghidează multe dintre grupările care domină mediul politic.
Însăşi implicarea Marilor Puteri în tranşarea situaţiei încâlcite din România oferă garanţii în plus că tandemul Băsescu-Ponta nu a apărut din neant şi nici nu e o soluţie pe termen scurt pe care să o poată manipula, după pofta proprie, numai Traian Băsescu sau numai Victor Ponta.
Nu, de data asta lucrurile stau altfel, iar occidentalii sunt mai hotărâţi ca oricând să îi înveţe pe politicienii autohtoni şi pe români, în general, câteva dintre secretele mai puţin populare ale democraţiei.
Coabitarea instituţională între politicieni care nu se înghit şi obişnuirea electoratului cu ideea că lupta politică nu este nici război, nici odă închinată iraţionalului sunt doar două dintre învăţămintele pe care occidentalii se chinuie să ni le bage în minte. O fac în interesul lor, dar este şi spre binele nostru.
Vestul şi Traian Băsescu pot accepta, la un moment dat, un premier ca Victor Ponta, în ciuda faptului că este un plagiator dovedit şi că în vară a condus armada care a asediat statul de drept.
La rândul său, Ponta este capabil, până şi el, să agreeze un scenariu din care Băsescu să facă în continuare parte, în ciuda cuvintelor grele şi a acuzaţiilor pe care cei doi şi le-au aruncat pe parcursul lui 2012.
Dar şi unii, şi alţii, au nevoie de ceva la schimb. De aceea au existat negocieri, pentru a localiza linia subţire a compromisului.
Odată depăşit momentul delicat al desemnării unui premier care să fie agreat de preşedinte şi de o majoritate parlamentară şi care să-l agreeze el însuşi pe şeful statului, pentru sănătatea democraţiei româneşti, ca şi pentru interesele SUA şi ale Uniunii Europene în zonă va mai rămâne un singur obstacol major: raportul de forţe din Parlament.
În acest moment, el este profund dezechilibrat, iar pe termen lung o majoritate de 65-70% aşa cum are USL, va putea pune probleme majore.
Printre altele, o astfel de majoritate ar putea arunca în aer înţelegerile făcute până acum şi pe care mulţi – şi din ţară, şi din afara ţării – se bazează, în speranţa că ele nu vor conduce România într-o nouă criză politică şi, implicit, în vrie economică şi socială.
De aceea era nevoie ca UDMR să fie din nou pe val.
UPDATE. Desemnarea lui Victor Ponta a avut la bază un „acord de coabitare” între Băsescu şi Ponta, aşa cum a recunoscut pentru Hotnews.ro purtătorul de cuvânt al preşedintelui Parlamentului European, Martin Schulz. Acesta din urmă a primit documentul chiar de la Traian Băsescu. Încă o confirmare a faptului că liderii europeni nu vor să lase România să derapeze.
