În 2013, avem „şanse” uriaşe de a exporta mai puţin; românii plecaţi la muncă în străinătate intră în noul an cu buzunarele mai subţiri, deci şi sumele trimise acasă vor fi mai suple; utilităţile vor fi mai scumpe, deci consumul, care susţine mare parte din PIB, e greu de crezut că va mai ţine pasul; zona euro este deja, oficial, în recesiune, iar efectele aferente cu siguranţă nu ne vor ocoli; eşecul Guvernului în procesul de remediere, solicitat de Comisia Europeană pentru deblocarea finanţărilor pe programul POSDRU, va face ca veniturile potenţiale din această sursă să rămână, luni bune, poate ani, o chestiune pur teoretică; cheltuielile cu salariile bugetarilor vor creşte din ianuarie, iar asta pe fondul unei perfoemanţe economice execrabile; peste 5 miliarde de euro vor trebui restituiţi de Ministerul Finanţelor şi Banca Naţională în contul datoriei externe numai anul viitor şi un alt vârf de acest tip ne aşteaptă în 2014; şi, colac peste pupăză, pentru că am avut criză politică şi o campanie electorală răsuflată, România nu are încă un buget, deşi până la Revelion mai sunt doar trei săptămâni; în fine, hazardul inflaţionist este la o aruncătură de băţ.
În linii mari, aceasta este fotografia anului 2013, o imagine catastrofală care relevă perfect la ce fel de costuri pentru populaţie poate conduce, în timp extrem de scurt, un mediu politic alienat.
Din acest punct de vedere, miza alegerilor de duminică se mută într-o cu totul altă zonă. Ea nu mai ţine neapărat de cât va scoate ARD sau cât va scoate USL la urne, ci efectiv de cum vor reuşi politicienii români ca, plecând de la rezultatele votului, să ţină situaţia sub control pentru a evita un derapaj pe care 20 de milioane de oameni îl vor regreta amarnic.
Dacă intrarea în pâine a unui guvern bazat pe o susţinere parlamentară care să-l facă funcţional va întârzia, dacă lupta anti-corupţie (de care depinde intrarea de bani la buget – prin reducerea evaziunii fiscale, prin limitarea fraudelor cu fonduri UE şi achiziţii publice şi prin stimularea investiţiilor străine) va fi sabotată, aşa cum se vehiculează deja (vezi presiunile pe DNA, Parchetul General, CSM, ANI şi Curtea Constituţională) şi dacă circul politic va continua în cadenţa cu care s-a instalat în vară, ei bine, într-un asemenea scenariu România îşi poate lua liniştită adio de la ea însăşi.
Dacă până acum nu s-a înţeles că agresarea democraţiei şi a statului de drept, la care am fost martori în ultimele şapte luni, va sfârşi prin a ne arde teribil la buzunare, două episoade care s-au consumat în ultimele zile ale acestei săptămâni a patimilor electorale au bătut gongul.
Aceia care şi acum fac planuri pentru ca după alegeri să purceadă la o nouă suspendare a preşedintelui şi la anihilarea unor instituţii-cheie, de dragul propriilor şi meschinelor interese, vor purta o responsabilitate uriaşă, căci nu mai trebuie mulţi paşi pentru aducerea ţării în stare de faliment – economic, instituţional, moral.
Gongul a bătut de două ori într-o singură săptămână.
Zilele astea, Uniunea Europeană a transmis sec Guvernului Ponta că nu mai este dispusă, cel puţin în acest moment, să continue în 2013 susţinerea României printr-un nou acord preventiv întrucât termenii vechii înţelegeri nu au fost respectaţi, iar America ne-a pus definitiv capac: Departamentul de Stat a făcut cunoscut lumii întregi că România, partener strategic al SUA, are probleme grave cu respectarea ordinii constituţionale, cu raporturile dintre putere şi opoziţie şi, în fine, a plasat Bucureştiul pe o listă neagră ce-i face mare plăcere lui Ion Iliescu, dar care ne anulează cu totul: Rusia, Belarus, Uzbekistan, Kazahstan, Turkmenistan şi alte asemenea luminoase dictaturi din spaţiul eurasiatic.
Cei îngrăşaţi cu E-urile patriotismului prost înţeles de la care, apropo, a crăpat până şi gurul Nicolae Ceauşescu, vor repeta a mia oară că România nu este colonia Europei şi nici curtea din spate a Americii. Prin urmare, vor continua să spună ei, ducă-se şi Barosso, şi Van Rompuy, şi Obama, şi Hillary, şi Merkel unde or vedea cu ochii, cu tot cu criticile, avertismentele şi suspiciunile lor.
Ce vor ascunde poporului aceşti politicieni, ei înşişi conştienţi de substratul sumbru al celor două gesturi, e că, din punct de vedere economic, România va fi efectiv lăsată din braţe.
Prin recentele luări de poziţie, Bruxelles-ul şi Washington-ul ne transmit că, dacă aşa vrem noi, ne vor lăsa să ne descurcăm singuri. Dar singuri-cuc! Evident, nu pe banii contribuabililor lor şi nici pe spezele influenţei pe care UE şi SUA o au pe pieţele internaţionale.
Urmarea? România va trebui să mănânce direct proporţional cu cât produce. Iar dacă măsurăm numai din ochi performanţele economice, pericolul inaniţiei este hidos de aproape.
De ce? Pentru că, în acest moment al existenţei sale, bugetul naţional nu este suficient pentru a acoperi, fie şi la nivelul precar din prezent, toate nevoile.
Prin urmare, România trebuie să se împrumute de la alţii pentru a-şi putea finanţa cheltuielile curente: pensii, salariile bugetarilor, prestaţiile sociale, sistemul medical, educaţia, etc.
În acest scop sprijinul SUA şi al Comisiei Europene, ca şi al FMI şi Băncii Mondiale este vital: chiar şi în condiţiile unei crize care mătură de patru ani Europa, suportul careului de mai sus ne-a înlesnit accesul la credite cu dobânzi bune.
Când suportul cu pricina dispare, dispare şi încrederea pe care o aveau creditorii şi, odată cu ea, scorurile care ne făceau aerul cât de cât respirabil. Ratingul de ţară, spre exemplu, este un indicator – poate primul care va reacţiona.
Nu în cele din urmă, anunţul Comisiei şi atitudinea SUA s-au vrut şi un mesaj transmis investitorilor străini.
Când Bruxelles-ul şi Washington-ul pun astfel la index o ţară, corporaţiile îşi pun planurile în sertar şi se îndreaptă spre alte zări. Managerii lor ştiau oricum că orice spectru de instabilitate politică poate debuşa cu viteza luminii în instabilitate socială şi economică, minând astfel mediul afaceri care, dacă ne raportăm strict la cazul particular al României, era deja unul precar.
Evaluările cu minus în faţă şi deciziile lipsite de menajamente ale experţilor şi liderilor politici comunitari şi americani din ultima săptămână electorală vor consolida pesimismul şi fac ireversibilă instalarea neîncrederii. Se vor volatiliza astfel bani şi locuri de muncă. Vor prolifera, în schimb, şomajul, inflaţia şi, prin ele, drame sociale de tot soiul.
Dacă rezultatul alegerilor şi evoluţiile post-electorale vor prilejui intrarea în această buclă, România va pierde ani buni.
Nu-i bai, la un moment dat, aşa cum s-a dovedit de-atâtea ori şi în ţara noastră, şi aiurea, politicienii locali care au pus trenul pe şina spre nicăieri se vor sufoca sub presiunea pusă de o populaţie suficient de sărăcită pentru a se treză în sfârşit.
Dar anii pe care oamenii îi vor pierde la această sadică ruletă nu-i va va mai putea nimeni da înapoi.
Cum relativismul politic, corupţia, sistemul clientelar, proasta administrare a banului public şi succesul incredibil al celor mai primitive manipulări sunt trăsături suficient de pronunţate ale societăţii româneşti, este de pe acum sigur că lipsa suportului occidental va avea efecte devastatoare.
Dar, vorba aia, viitorul este în mâinile noastre. Până la urmă, nici Europa şi nici America nu ne vor putea feri la infinit de noi înşine. Tot ce au putut face, însă, a fost să ne transmită un ultim avertisment, în ultimul moment. Dincolo de el, prăpastia!
