Regizorul Radu Jude: Inimi cicatrizate nu e un titlu grozav

Noul film al lui Radu Jude a fost prezentat în premieră la Festivalul de la Locarno. Realizat după opera lui Max Blecher, pelicula spune povestea dramatică a unui tânăr bolnav de tuberculoză osoasă.

Ce v-a atras la romanul ­autobiografic al lui Max ­Blecher?

R.J.: Ceea ce îmi place la toată opera lui Blecher: o viziune ­foarte specială asupra vieţii, o sensibilitate aparte, poezia care există în textele lui; în plus, sunt impresionat de curajul şi demnitatea cu care a înfruntat boala şi suferinţa, lipsa de sentimentalism (asa cum reiese din scrisorile lui către Geo Bogza). Nu ştiu câte din aceste lucruri au fost recuperate şi în film, probabil că foarte puţine, dar chiar şi aşa, meritele pe care acest film le are (dacă are vreunul) vin din viziunea lui Blecher asupra vieţii şi morţii.

Când aţi făcut cunoştinţă cu opera scriitorului care a murit atât de tânăr?

R.J.: În două etape: o dată prin liceu şi ţin minte că m-a impresionat foarte mult. Apoi nu m-am mai gândit la cărţile lui până acum vreo patru ani, când prietenul meu Dan Nicolaescu, un pasionat de literatură (ca dovada librăria lui, Anthony Frost, unde se găsesc cărţi în limba engleză), m-a întrebat dacă nu cred că e o idee bună să fac un film după romanul "Inimi cicatrizate". Am recitit cartea şi mi s-a părut inegală (are dreptate Ionesco în cronica lui, scrisă la apariţia romanului). Dar odată ce am recitit celelalte două cărţi ale lui Blecher, respectiv "Întâmplări în irealitatea imediată" şi "Vizuina luminată", plus corespondenţa cu Geo Bogza, am înţeles ceva mai mult din sensibilitatea acestui autor şi m-am hotărât să fac filmul. Care e o adaptare foarte liberă a romanului, o naraţiune cinematografică fragmentată şi care amestecă episoade din toate cărţile lui, din biografia lui, plus alte câteva care nu se regăsesc nicăieri, dar care sunt gândite în aceeaşi direcţie. În plus, lectura mea a fost una istorică, în sensul că atunci când vorbim de sfârşitul anilor ’30, nu putem să nu ne gândim la ascensiunea antisemitismului, a fascismului românesc.

Filmul dvs. vorbeşte despre suferinţa umană ca formă de tortură sau de eliberare? De altfel, noilor veniţi la Berck li se spunea ca “boala fizică este un lucru bun”.

R.J.:După moartea lui Ble­cher, Geo Bogza îşi amintea: "M. Blecher a început să-mi vorbească despre suferinţă şi s-a ridicat deodată împotriva ei. Sunt oameni, a spus el, care cred că suferinţa e marea împărtăşanie a vieţii. Ei se complac în suferinţă, o acceptă ca pe un destin superior. A suferi înseamnă, după aceşti oameni, a primi de la viaţă cupa cu cea mai esenţială băutură pe care ea poate să o ofere. Ei fac caz de suferinţa lor şi şi-o iubesc ca pe un sceptru interior care îi înnobilează şi îi deosebeşte de restul lumii. Ah, mândria de a fi suferit în viaţă! Nu poate fi lucru mai fals, mai stupid. Aici M. Blecher s-a oprit. Gura lui închisă a exprimat timp de câteva clipe un dispreţ adânc şi amar. Şi pe urmă a început din nou, izbucnind aproape: ­Mi-ar plăcea să pot distruge mitul suferinţei. Să arăt că suferinţa e o escrocherie. De mii de ani oamenii se complac în suferinţă, se compătimesc şi se plâng unii pe alţii pentru suferinţa lor. Aş vrea să le pot distruge această iluzie. Să nu mai creadă că, dacă suferă, e cine ştie ce de capul lor. Nu e nici o ispravă să suferi.Nu e nici o ispravă să suferi! Şi cum şedeam la picioarele patului său, vedeam faţa lui M. Blecher culcată între perne. De opt ani şedea astfel culcat şi pe obrazul lui erau vizibile toate semnele unei cumplite suferinţe. Viaţa lui M. Blecher aceasta fusese: suferinţă. Şi el spunea: Nu e nici o ispravă să suferi".

De ce s-au cicatrizat inimile personajelor dvs. înainte chiar de a li se atrofia oasele?

R.J.: "Inimi cicatrizate" nu e un titlu grozav, Blecher însuşi a preferat iniţial "Ţesut cicatrizat", l-a schimbat la insistenţele editurii, dacă nu mă înşel. E genul de titlu care permite multă panaramă.

Unde aţi filmat?

R.J.: În vechiul sanatoriu de boli osoase de la Eforie, chiar acolo unde Blecher a fost internat o vreme.

Aţi văzut spectacolul montat de Radu Afrim după “Inimi cicatrizate”?

R.J.:Din păcate, nu. Am văzut doar un clip pe youtube. Îl admir pe Radu Afrim şi mi-ar plăcea să pun înregistrarea spectacolului lui ca bonus pe DVD-ul filmului, atunci când îl vom lansa, dacă va fi şi el de acord, desigur. Sunt convins că felul în care am interpretat textele lui Blecher e foarte diferit şi ar fi interesant ca publicul să aibă acces la ambele adaptări. E si o invitaţie pentru alţi artişti, care pot porni de la aceste texte pentru a face alte filme, alte spectacole, poate chiar mai bune (decât filmul regizat de mine, în orice caz).

Credeţi că Blecher este un scriitor prea puţin cunoscut în ţara noastră?

R.J.: Da. Şi sper ca filmul să îi convingă pe cei care nu l-au citit să o facă. E un scriitor mare, în acelaşi timp rafinat şi foarte accesibil. E realmente entertaining. Cred că poate fi un scriitor popular. Ar merita asta.

În cartea lui Blecher, bolnavii în corsetele lor ajungeau să ducă în sanatoriu o viaţă care era, dincolo de limitările fizice, aproape ca cea a oamenilor sănătoşi. Până la urmă este povestea unor oameni învinşi?

R.J.: Cred că pe lumea asta nu există decât oameni învinşi. Unii mai devreme, alţii mai târziu.

Sunteţi de părere că viaţa merită trăită chiar şi în condiţiile cele mai teribile?

R.J.: Chiar nu ştiu. Asta e o întrebare pe care trebuie să i-o puneţi unui popă.

Care este până la urmă ­mesajul filmului dvs.?

R.J.: Nu, nu cred ca are un mesaj. Nu unul intenţionat, cel puţin. Interpretarea trebuie să le aparţină spectatorilor, ei pot decide dacă există sau nu în film ceva care să îi pună pe gânduri.

CV. Cine este Radu Jude

• 2003 – a absolvit Universitatea Media – Secția Regie Film
• 2007 – a regizat multipremiatul scurtmetraj „Lampa cu căciulă“
• 2009 – a regizat „Cea mai fericită fată din lume“
• 2012 – a regizat „Toată lumea din familia noastră“
• 2015 – a regizat „Aferim“, care a primit premiul Ursul de Argint pentru cea mai bună regie.