Cum sunt fabricate gloanţele lui Voiculescu şi Dragnea

Luni după-amiază, mai multe imagini de amator ajunse în România din Italia, via internet, şocau opinia publică din cele două ţări după ce camera a surprins cum câţiva ciocli se băteau şi se înjurau la propriu pe cadavrele a şase români.

Nefericitele vieţi au fost curmate după ce microbuzul în care oamenii se întorceau de la muncă fusese lovit de tren. O tragedie fără margini se aneantizase subit, grija inumană pentru ridicarea cifrei de afaceri a unor firme de pompe funebre surclasând acolo, pe înserate şi la o margine de cale ferată, orice şi oricum.

Imaginea mi s-a părut atât de puternică şi încărcătura emoţională pe care o degajă atât de penetrantă încât mi-am permis să o aduc în România şi să o proiectez, păstrând proporţiile de rigoare, într-un alt orizont.

Nu, însă, într-unul dominat de sânge şi durere, ci într-unul acaparat de calcul cinic şi impostură, o dimensiune aparte, în care un alt tip de ciocli se bat pe viaţă şi pe moarte pentru capturarea şi folosirea, în vederea scoaterii unui profit frumuşel, a unui alt tip de cadavre.

Aş aminti cu precădere de politică, de justiţie şi de societatea civilă, zone a căror degradare continuă are la bază o competiţie cu poli inversaţi.

Zone în care păpuşari cu agendă proprie caută să ocupe fiecare centimetru pătrat plantându-şi marionetele scoase pe bandă rulantă dintr-o cutie ce seamănă tot mai mult cu a Pandorei. În final, speră ei – iar scenariul e unul verosimil – totul va sfârşi prin a se ţine numai în sforile deja confecţionate şi de care cioclii României de azi trag în neştire.

Ştiu, fenomenul nu este nou. Ministerele, Parlamentul, instanţele şi, în general, instituţiile statului au devenit imediat după Revoluţie ţinte predilecte ale deştepţilor care, cu conexiuni solide în fostul regim, s-au orientat cu uşurinţă în spaţiul eliberat de mobilierul comunist.

În „Epoca de Aur”, mulţi dintre păpuşarii de azi şi-au exercitat influenţa pe ascuns, că aşa era atunci: trebuia să te fereşti niţel, că nu ştiai de unde apare unul mai tare decât tine şi te trezeai că-ţi ia locul şi gâtul. Ulterior, aceşti maeştri ai camuflării au evoluat în limitele aceleiaşi mentalităţi: mai puţin la suprafaţă, mai mult subteran.

Alţii, ceva mai tineri şi absolut nesemnificativi înainte de 1989 – şi aş da aici exemplul lui Liviu Dragnea – au învăţat meseria asta din mers, iar empatia cu mentalitatea mafioţilor i-a ajutat să asimileze repede ceea ce trebuie; ba, pe deasupra, să aducă îmbunătăţiri unui mecanism pervers care era obligat, el însuşi, să se adapteze continuu la cursul realităţilor post-decembriste.

O bună perioadă, adică de la începutul anilor ’90 până undeva spre 2004, cadavrele pe care le căutau cioclii capitalismului lipsit de reguli erau în general acele persoane vulnerabile la capitolul relaţii cu Securitatea.

Cu toate că o incriminare coerentă a colaboraţionismului cu fosta poliţie politică a tot fost amânată până când, prin scurgerea anilor, efectele ei să fie la maximum diluate, acest pact cu Diavolul a funcţionat, în anumite condiţii, ca mijloc de presiune cu potenţial semnificativ de şantaj. O altă categorie de inadecvaţi a fost construită prin recrutarea unor inşi mediocri pe plan profesional, subdimensionaţi moral, dar cu un exagerat libidou aspiraţional.

Iată incubatorul din care provin mulţi dintre aşa-zişii „lupi tineri” din politica de azi. Sunt oameni care, asemenea puilor fără cloşcă, crescuţi şi îndopaţi pentru abatorizare, nu s-ar fi născut politic dacă stăpânii lor nu ar fi vrut să mănânce mult, nesănătos şi la un preţ mic. Dintre ei, premierul Ponta pare, de departe, cel mai realizat.

În ultimii şapte-opt ani, însă, câteva ajustări legislative pe zona anti-corupţie şi startul promiţător luat de câteva instituţii – DNA şi, mai recent, ANI sau CSM, de pildă – au făcut ca atenţia publică să fie sensibilizată şi de alte vulnerabilităţi ale funcţionarilor de stat, fie ei parlamentari, magistraţi, secretari de stat, miniştri, etc.

Prin urmare, cioclii s-au adaptat şi, căutând să-şi lărgească influenţa la vârful aparatului central şi local, au susţinut din plin instalarea în poziţii-cheie a unor inşi cu noile pete la dosar.

Uşor de momit şi chiar mai uşor de ţinut din scurt, această resursă umană, odată infliltrată, joacă precum o cheie ajunsă în mâna puşcăriaşului.

De ce ar fi fost promovat la şefia Ministerului Justiţiei un om ca Mona Pivniceru care, în chestiunea selectării unor înlocuitori pentru procurorul general şi procurorul-şef al DNA, a preferat să-şi suprapună jocul pe proiectul conturat în subteran de echipa lui Dan Voiculescu & Co. şi deloc pe solicitările venite dinspre CSM şi Comisia Europeană?

Relaţiile personale şi multe dintre poziţiile publice avute de Pivniceru anterior ocupării funcţiei de ministru oferă certitudini cu privire la sforile care-i coordonează dansul.

Apoi, cum de au ajuns Ioan Irimie şi Tiberiu Niţu să intre în finală pentru a primi posturile de şef al DNA, respectiv şef al Ministerului Public, în ciuda unor probleme anterioare evidente, carenţe puse magistral în lumină şi cu ocazia audierii lor de săptămâna trecută, în faţa Secţiei de procurori a CSM?

Cum a ajuns premier şi lider al fostei opoziţii un tânăr plagiator, crescut într-o familie în care afacerile conectate direct sau indirect la banul public nu sunt excepţie, ci semn al normalităţii?

Sau cum de sunt pe punctul de a ajunge în viitorul Parlament cohorte întregi de afacerişti cu statul, de traseişti, de patroni ai nepotismului şi alte asemenea „cadavre” politice, semper fidelis cioclilor care i-au recuperat şi mai puţin acelora ce le dau votul?

Cum a ajuns în cărţi pentru un minister şi, ulterior, într-o echipă care pritoceşte, pe întuneric, viitoare schimbări legislative covenabile unui grup restrâns de interese un Victor Alistar, de pildă, a cărui asociere cu sfera societăţii civile dezonorează şi goleşte de conţinut un spaţiu al vieţii publice incapabil să crească sănătos şi suficient?

Dar ce impuls părintesc l-o fi lovit pe Liviu Dragnea să trimită în Parlamentul de la Bucureşti cel mai bizar candidat – pe Cătălina, o fătucă de 24 de ani. Realizările de până acum ale tinerei şi conexiunile propriilor părinţi cu Dragnea îi garantează din start independenţa pe care o are vasalul în faţa marelui senior.

La cât de mulţi sunt, e imposibil să îi enumeri, în spaţiul editorial avut la dispoziţie, pe aceşti aşi ai parvenirii, după cum imposibil este să-i treci în revistă, integral, chiar şi pe cei care şi-au făcut deja un nume şi prin intermediul cărora fenomenul de care vorbim a căpătat un chip.

Dacă nu vom avea grijă, caii-putere ai României vor deveni, în cel mai scurt timp, numai acest tip de oameni: tipi înlănţuiţi de un trecut deplorabil şi gata de un viitor negociabil. Iar stăpânii lor vor controla şi mai abitir fluxul de combustibil.