După ce însăilează de-a lungul a 10 pagini un fel de pomelnic al plimbării de la o instanţă la alta şi de la un parchet la altul a dosarului Frumuşanu-Crăinceanu, Inspecţia Judiciară a CSM a conchis recent că nu există motive pentru o cercetare aprofundată a motivelor şi persoanelor vinovate că ancheta nu a fost soluţionată nici după 21 de ani.
Prin urmare, inspectorul judiciar care, între două cafele, şi-a aruncat un ochi pe plângerea formulată de familiile îndoliate a dispus clasarea acesteia.
Ciudată măsură, dacă stai să te gândeşti că speţa trimisă Inspecţiei e una în care România tocmai a fost condamnată la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului.
Ciudată măsură, dacă ţi cont de faptul că, de la mii de kilometri distanţă, magistraţii de la Strasbourg au sesizat ceea ce omologii lor români consideră că nici măcar nu trebuie chestionat: că, după ce autorităţile poliţieneşti de la Bucureşti le-au îngropat celor două familii copilul, respectiv soţia, autorităţile judiciare le-au îngropat, ulterior, speranţa că criminalii vor fi pedepsiţi.
Andrei Frumuşanu a fost ucis la 24 de ani. Aurica Crăiniceanu a fost ucisă la 27 de ani.
Întâmplarea care i-a trimis împreună în lumea celor drepţi a fost una singură: s-au nimerit întâmplător în Piaţa Victoriei când ciocnirile dintre mineri şi forţele de ordine s-au înteţit.
Mai mult decât atât, s-au nimerit acolo în după-amiaza zilei de 25 septembrie 1991 tocmai când un descreierat trăgea din clădirea Guvernului, încâlcând toate regulile pe care le învăţase în poligon.
Emasculaţi nu doar de competenţele profesionale, dar şi de orice brumă de umanitate, lucrătorii din justiţie care s-au intersectat cu dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu au lăsat de fiecare dată pe umerii urmaşilor celor doi decedaţi în 1991 tot ce a scos mai rău la suprafaţă o mineriadă pe care au inventat-o şi de care s-au folosit alţii. Iar cei puţini, care au împins cu adevărat lucrurile înainte, au fost rapid daţi la o parte, căci SISTEMUL ştie să-şi facă revizia cu o precizie de ceasornic.
Dar, în definitiv, ce verificări au solicitat familiie Frumuşanu şi Crăiniceanu Inspecţiei Judiciare? Iată mai jos o trecere în revistă, ce are darul de a lămuri de la sine cât de mare e groapa săpată de statul român acestui dosar vechi de 21 de ani.
– Aşadar, părinţii lui Andrei şi soţul Auricăi pun în discuţie memoriul depus în luna mai la biroul procurorului militar şef al Parchetului Militar, în care se solicită completarea probelor solicitate în anul 2000 de Curtea Supremă, dar şi conformarea la obligaţiile revenite în urma hotărârii CEDO din luna precedentă, în care statul român a fost condamnat definitiv în cazul Frumuşanu-Crăiniceanu.
Cum termenul legal pentru oferirea unui răspuns este de 30 de zile şi cum răspunsul nu a sosit nici până acum, când se apropie decembrie, devine limpede că procurorii militari au depăşit de aproape şapte ori orizontul de timp impus prin lege.
Or, ce poate fi mai ironic decât asta, dacă ai în vedere câteva dintre observaţiile Curţii de la Strasbourg, cuprinse în hotărârea de condamnare a României, observaţii care reclamă tocmai faptul că autorităţile judiciare de la Bucureşti şi-au bătut straşnic joc de ideea de celeritate, de ideea derulării şi finalizării anchetei într-un termen rezonabil, de ideea însăşi că un dublu omor precum cel din 25 septembrie 1991 trebuie elucidat până la ultimul detaliu?
– Apoi, în plângerea trimisă Inspecţiei Judiciare, e reclamat şi faptul că, din 2003 până la jumătatea lui 2004, procurorii nu au făcut nici un act de cercetare la dosar, iar la mijlocul lui 2005 au dispus începerea urmăririi in rem, cu toate că Curtea Militară de Apel menţionase că „nu trebuie exclusă nici anchetarea maiorului Gabor în această cauză”.
Fără a-mi permite, în general, comentarii inoportune cu privire la munca anchetatorilor, intuiesc totuşi că, uneori, e simplu şi avantajos să te prefaci decât să faci.
Cum ar veni, să continui ancheta scoţând din joc fix piesa care-i dădea consistenţă – pe fostul ofiţer SPP, Vasile Gabor, cel condamnat iniţial în dosar pentru omor.
De unde ştim noi că cei 16 procurori (cu două excepţii, însă) prin mâinile cărora a trecut dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu nu s-au gândit ei că n-are rost să te legi la cap când nu te doare cu un caz în care interesele politice duc până la vârf?
De altfel, conexiunile din jurul lui Gabor, indicat iniţial ca ucigaş de judecători în carne şi oase, s-au dovedit în timp că pot avea darul de-a inhiba. La capitolul ăsta, aş face o scurtă trimitere şi rămâne la latitudinea fiecăruia să decidă dacă a fost vorba de coincidenţă sau de lipsa ei.
Episodul s-a petrecut acum mai bine de cinci ani, când fostul procuror şef adjunct al Secţiei Parchetelor Militare, generalul Dan Voinea, a început anchetarea generalilor Dumitru Iliescu (fost şef al SPP şi consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu), Dumitru Cioflină (fost şef în Ministerul de Interne şi la Statul Major General al Armatei, la începutul anilor ’90) şi Ion Mustăţea (fostul şef al dispozitivului de apărare de la Guvern în timpul mineriadei din septembrie 1991).
Ei bine, deşi se anunţau premise promiţătoare, chiar atunci cazul Frumuşanu-Crăiniceanu a făcut picioare de pe biroul lui Dan Voinea, fiind restituit Parchetului Militar Teritorial.
Cine a răsfoit vreodată speţa, ştie că de atunci chiar a urmat o lungă pauză. Pauză e şi acum.
Nici n-ar avea cum să fie altfel, când respectiva instituţie are un palmares morbid: când a mai avut cazul pe mână, de prin 2001 până prin 2003, nu a completat cercetările, aşa cum solicitase Curtea Supremă în anul 2000, şi nu a audiat martorii indicaţi de această instanţă.
Probabil plictisindu-se de moarte la birou, procurorii de aici au venit totuşi cu o iniţiativă excentrică: au audiat şapte martori de care nu pomenise nici Curtea Supremă, ţinând parcă morţiş să prindă cu agrafa câteva file cu mărturii total irelevante, lăsate pseudo-istoriei de personaje fără miză.
Cum o justificare convingătoare pentru toate acestea nu a fost dată şi nici n-ar fi posibilă, e limpede că, în cazul de faţă, banala întrebare – „DE CE?” – nu poate căpăta decât valenţe epice.
– Alt motiv de sesizare porneşte de la faptul că nici recuperarea de la SRI a unor probe care ar putea juca un rol cheie (şapte casete video, filmate de oamenii TVR în timpul violenţelor de la Guvern) şi nici necesitatea audierii operatorilor şi a reporterului nu au măcinat spiritul vreunuia dintre anchetatori.
În definitiv, de ce să-i macine, cât timp consemnul politic în vremurile respective pare să fi fost neîncetat doar unul: lăsaţi-o aşa!
Cine păstrează vie amintirea răposatului Antonie Iorgovan – care, cu cinismu-i de neuitat, şi-a permis să îndemne familiile celor doi morţi la non-combat – sau intervenţiile publice ale lui Ion Iliescu – tătucul biologic al mineriadelor din anii ’90 – îşi dă cu uşurinţă seama ce aer toxic au respirat tot timpul procurorii prin birouri.
– În fine, ca orice dosar tergiversat care se respectă, şi speţa Frumuşanu-Crăiniceanu a fost trimisă prin curier la Curtea Constituţională, de unde, după aproape un an, cazul a revenit la acelaşi parchet „performant”.
Pentru încheiere, aş mai atrage o dată atenţia asupra faptului că dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu are o dublă semnificaţie.
Întâi, că a rămas nefinalizat, deşi de când a fost deschis s-au scurs deja peste două decenii. Aici, aş remarca faptul că, din 1991 până în 2012, perioadă în care România stă cu dosarul Frumuşanu-Crăniceanu tot la punctul zero, în statele civilizate procurorii şi judecătorii au reuşit să trimită după gratii politicieni corupţi, capi ai Mafiei sau să facă lumină într-o sumedenie de dosare complexe cu crime în serie.
În al doilea rând, este de reţinut faptul că, sub multe aspecte, soarta dosarului de la care am pornit împărtăşeşte acelaşi destin cu al multora dintre cauzele penale care privesc crimele de la Revoluţie şi alte mineriade şi care, în ciuda presiunilor făcute de urmaşi, organizaţii civice şi chiar organisme internaţionale nu au fost lămurite nici până acum.
Să nu fim naivi: în tradiţia tragerii sforilor, tragerea de timp devine ea însăşi o dimensiune esenţială. În dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu, e greu de conceput că nu s-au tras sfori şi imposibil de probat că nu s-a tras de timp.
P.S.: Câteva cifre seci fac uneori mai mult decât 1000 de cuvinte. Iată pe unde a fost plimbat dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu: de 3 ori la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti; de 3 ori la Curtea de Apel Militară; de 2 ori la Curtea Constituţională; o dată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Curtea Supremă); de 4 ori la Parchetul Teritorial; de 2 ori la Parchetul General; o dată la Parchetul civil; o dată la Parchetul Curţii de Apel Bucureşti.
