După 17 ani John Mayall a revenit în România şi a încântat din nou iubitorii de blues cu stilul său inconfundabil şi cu aceeaşi energie pozitivă, în cadrul concertului de la Sala Palatului, dominat de o atmosferă plăcută, pe alocuri incendiară.
Nici o figură cunoscută a muzicii rock-blues-jazz nu a lipsit ieri la Sala Palatului de la întâlnirea cu John Mayall. Artistul – solist vocal, multiinstrumentist (clape, muzicuţă), aranjor şi compozitor -, acum în vârstă de 78 de ani dar având aceeaşi vigoare ca odinioară, este de mult timp o legendă vie, nu numai prin ce a dăruit muzicii de gen timp de mai multe decade şi generaţii, ci şi prin faptul că de numele său se leagă o serie întreagă de alte nume, devenite ele însele legende, în capul listei tronând universurile numite Eric Clapton şi Peter Green. Puţină istorie nu strică. The Bluesbreakers a reprezentat în timp cea mai importantă platformă în care viitoare stele ale rockului s-au dezvoltat, şi-au definit personalitatea şi au format apoi grupuri celebre. În afară de cei doi amintiţi, pe aici au trecut Mick Taylor (Rolling Stones), Jack Bruce (Cream), Andy Fraser (Free), John McVie (Fletwood Mac), Larry Taylor şi Harvey Mandel (Canned Heat) iar lista rămasă este în continuare lungă. Nu mai puţin celebre sunt şi jazz blues fusion, cu alte nume sonore ca: Buddy Guy, Albert King, Chris Barber, Coco Montoya, Etta Jones, avându-l ca iniţiator pe acelaşi John Mayall, astfel încât primirea numelui de „Godfather of British Blues” a venit de la sine.
Am făcut cunoştinţă cu sound-ul Mayall ceva mai târziu, prin ’68, la Club 45, actualmente Teatrul Metropolis (le mulţumesc şi acum celor care au activat acolo şi mi-au oferit oportunitatea) şi, ca mulţi alţii, am rămas pur şi simplu blocat, deşi aveam oarece experienţă cu Cream şi Hendrix. Era acea voce venită din altă lume, având parcă şi ceva mistic. Este acel ceva care l-a făcut pe un fan, scăpat pe scenă de sub supraveghere, la concertul de la Bucureşti din 1995, să se închine în genunuchi şi să îi pupe picioarele lui Mayall timp de peste 5 minute până când a fost „zburat” de oamenii de ordine.
Revenind la concertul de ieri, atmosfera deosebit de plăcută a fost deschisă de invitatul lui Mayall, Harry Tavitian, o alegere deosebit de inspirată care a deschis pofta de blues.Aplauze şi aprecieri a primit Doctor Harry şi pentru poantele strecurate în texte, cât în special pentru subtila inserare de elemente etno româneşti în recitalul său de blues, mult gustate de public.
Într-o formulă de grup nouă, cu tineri, încă din debut Mayall a adus un omagiu bluesiştilor din care şi-a tras seva, primul fiind Sonny Boy Williamson, urmat de T-Bone Walker. De altfel, Parchman Farm şi Stormy Monday au fost unele dintre cele mai apreciate piese. „Este foarte tare tipul ăsta”, spune de lângă mine Costin Petry Petrescu (ex Olimpic ’64, ex Phoenix).
Au fost şi linii melodice mai noi, unele dintre ele punând în evidenţă tinerii instrumentişti din trupă, basistul Greg Rzab dovedind virtuozitate. De fapt în această notă s-a şi încheiat concertul, Mayall nedezminţindu-se în a oferi tinerilor oportunităţi de afirmare.
Mulţumim John Mayall şi promitem să venim şi la viitorul concert peste alţi X ani!
