În Catalonia şi Scoţia, cererile pentru obţinerea independenţei se intensifică – acesta nu este doar un indicator al condiţiilor din Spania şi Marea Britanie, ci din întreaga Uniune Europeană. Într-adevăr, slăbiciunea Uniunii Europene în a găsi soluţii pentru criza economică reflectă – şi adânceşte în acelaşi timp – erodarea raţiunii ei de a fi: integrarea politică. Oricare ar fi vechile conflicte, se pare că secesionismul este un simptom dureros al acestui proces degenerativ.
În aceste cazuri, ironia perversă este că cele mai abile partide care sprijină separatismul îşi îmbracă programele în haine europene, promiţând că noile state vor beneficia automat de cetăţenie europeană. Partidul Naţionalist din Scoţia (SNP) şi Convergencia i Unio (CiU) din Catalonia exploatează cosmopolitismul european cu scopul de a reînvia naţionalismul şi pentru a dezbina ţările din care aceste zone fac parte în prezent.
Nici o dispoziţie a Uniunii Europene nu tratează dezintegrarea unui stat membru, întrucât separatismul contrazice însuşi principiul de bază al unei „Uniuni mai strânse ca oricând”. Tocmai de aceea, oficialii europeni sporesc apelurile către electoratul din zonele separatiste, cărora nu le-ar fi garantată cetăţenia europeană, în eventualitatea obţinerii independenţei. Alex Salmond, premierul Scoţiei şi liderul partidului SNP, a arătat că garantarea cetăţeniei europene este o chestiune de legislaţie; pentru că, de fapt, nu este aşa, el şi partidul său se confruntă acum cu cea mai mare criză de la momentul preluării puterii, în 2007.
Acest vid legislativ explică de ce, în cursa pentru alegerile din Catalonia de la 25 noiembrie, liderii CiU sunt atât de nerăbdători să transforme un referendum informal într-un plebicist pentru independenţă, care să arate dorinţa catalanilor de a beneficia de cetăţenie europeană (care nu este nici problema şi nici nu ţine de decizia electoratului catalan). În mod raţional, dacă nu legal, singura întrebare coerentă pe care guvernarea CiU ar trebui să o ridice este dacă oamenii din Catalonia vor sau nu să fie cetăţeni spanioli.
Naţiunile Unite fac o distincţie clară între „autodeterminare internă” şi „autodeterminare externă”, când vine vorba de separatism. Cel dintâi termen sancţionează dorinţa unui popor de a-şi urmări dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală în interiorul unui cadru existent; cel de-al doilea concept ar putea lua forma unui separatism unilateral, dar numai în circumstanţe extreme. Nici unul dintre cele două cazuri nu se aplică în situaţia Cataloniei şi a Scoţiei.
Nimeni din Catalonia sau Spania nu poate beneficia de legitimitatea de a pretinde că li s-ar fi suprimat identitatea culturală, concept care se bucură de o protecţie puternică în Spania – unde unul dintre principalele scopuri ale Constituţiei spaniole, după moartea lui Francisco Franco, a fost să protejeze limbile şi culturile catalană şi bască -, iar situaţia este similară în Marea Britanie. Poate că această precizare contribuie la formularea unei explicaţii privind motivele pentru care scoţienii pretind că nu se bazează pe o moştenire distinctă (de a britanicilor), ci pe o înţelegere diferită a valorilor politice şi sociale – acesta este un argument atât de vag încât cu ajutorul lui s-ar putea dezmembra orice ţară europeană.
Cum se întâmplă adesea cu naţionalismul, indiferent de hainele pe care îl îmbracă, discursul emoţional care însoţeşte formularea cererii de independenţă maschează, în mare parte, ambiţiile politice şi interesele economice proprii. În Catalonia, victimizarea a devenit o strategie de campanie, în condiţiile în care liderii CiU vorbesc deschis despre ameninţări imaginare din partea autorităţilor centrale de la Madrid, incluzând tancuri „spaniole” şi avioane „ostile” deasupra spaţiului catalan.
Dincolo de retorică, mirajul referendumului catalan a apărut ca urmare a târguielii politice dintre regiunile spaniole şi guvernarea centrală, izbucnită din cauza posibilităţii falimentului ţării. Criza a zgândărit cererile de independenţă, adăugând fervoare la mânia pe care o simt mulţi catalani în legătură cu transferurile financiare către regiunile spaniole mai sărace, prin mult hulitul Fond de Solidaritate Teritorială.
Problema independenţei s-a transformat într-o unealtă puternică în târguiala cu conducerea centrală. Mai mult, îngroapă sub preş, în mod convenabil, problemele existente – de exemplu, faptul că datoria catalană reprezintă aproape 30% din datoria totală a regiunilor spaniole – şi distrage atenţia de la managementul economic deficitar în perioada guvernării CiU în Catalonia.
Condiţiile s-ar putea înăspri în cazul obţinerii independenţei. Estimările conservatorilor sugerează că, dacă regiunea ar ieşi din Spania, din UE şi din zona euro, PIB-ul Cataloniei ar scădea cu 25%, întrucât 68% din exporturile internaţionale merg către UE (potrivit informaţiilor oficiale din 2010) şi 50% din producţie se vinde în Spania.
Un model similar se aplică în Scoţia. Mai mult, la începutul crizei euro, liderii SNP au renunţat la vechiul lor plan de a îmbrăţişa euro şi acum spun că vor păstra lira.
Dar nu este suficientă criticarea oportuniştilor care alimentează ideea separatismului în Barcelona şi Edinburgh. O demonstraţie în Barcelona, din septembrie, care a scos în stradă aproape 8% din cei 7,5 milioane de oameni din Catalonia, a arătat că există probleme reale, care trebuie rezolvate, atât la nivel european, cât şi la nivel naţional.
Democraţia se bazează pe abilitatea cetăţenilor de a putea să ghideze politicile publice în direcţia potrivită. Dar astăzi, în toată Europa, cetăţenii se simt neputincioşi. O dată cu criza economică, acest fenomen este deosebit de pronunţat în sudul Europei, unde alegătorii constată cu greutate că nu au o influenţă prea mare la Berlin, unde sunt luate deciziile reale.
În Catalonia, CiU a captat şi a tradus această frustrare într-o respingere a guvernului central al Spaniei. În Scoţia, politicile de austeritate luate în timpul guvernării lui David Cameron şi-au dovedit, în timp, o forţă egală cu dorinţa de independenţă a SNP.
Spania a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai mari succese de la sfârşitul secolului XX: a făcut tranziţia la democraţie şi a aderat la UE în timp ce a trecut de la o economie subdezvoltată la a patra cea mai dezvoltată economie din zona euro şi a 13-a în lume. Dar compromisurile, care au făcut parte din tranziţie, au avut consecinţe (au afectat mai ales distribuţia puterii pe regiuni) care acum trebuie înfruntate deschis.
Oricare ar fi cauza lor, neliniştile din Catalonia ar trebui să ducă la revizuirea Constituţiei spaniole din 1987 şi la adoptarea unei structuri federale. Dacă se va bucura de succes, federaliştii spanioli ar putea să le dea sfaturi şi altora – începând cu liderii politici din Marea Britanie.
Ana Palacio, fost ministru de Externe al Spaniei şi fost vicepreşedinte al Băncii Mondiale, este membră a Consiliului de Stat spaniol.
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
