Deşi se numeşte „În derivă”, serialul românesc produs de HBO îşi lansează din 5 noiembrie curajos la apă sezonul cu numărul doi. Marcel Iureş revine la meseria de psihoterapeut atipic, de data aceasta cu noi pacienţi. Unul dintre ei îi va da serios de furcă. Pacientul-problemă este interpretat de Victor Rebengiuc, cei doi super-actori români întâlnindu-se pentru prima dată într-un film.
Despre această întâlnire de gradul 3 Iureş-Rebengiuc, despre revenirea pe platourile de filmare şi mai ales despre ce face psihoterapia din om şi personajul doctorului Poenaru din actor, am vorbit şi noi cu Marcel Iureş.
Domnule Iureş, în primul sezon al serialului, doctorul Poenaru îşi cam pierduse credinţa în profesia sa. Cum a evoluat personajul în sezonul 2. Şi-a recăpătat credinţa în misiunea lui nobilă de psihoterapeut sau dimpotrivă?
M.I.: Sigur că neîncrederea lui a început să se adâncească. Dacă iniţial îşi pierduse încrederea în a face meseria de psihoterapeut aşa cum fusese învăţat, acum, Andrei Poenaru începe să aibă îndoieli şi dacă aceasta este cu adevărat o meserie. Orice om care evoluează şi ştie din ce în ce mai multe lucruri îşi pune şi mai multe întrebări. Un matematician care stăpâneşte matematicile superioare şi calculul probabilităţilor vrea la un moment dat să se întoarcă la abac. Are nostalgia abacului. În timp, în experienţa doctorului Poenaru se acumulează zaţ, se acumulează stereotipii, iar el vrea să se scuture de toate astea şi să o ia de la capăt. Devine, dacă vrei, el însuşi un bun subiect de psihanalizat. Dar în meseria asta nu merge să faci ce vrei tu. Există anumite limite deontologice. Şi nu merge să te retragi când vrei tu. Exact asta îi reproşase el în primul sezon partenerei. „Ce faci, domle, închizi prăvălia şi pleci că ai obosit? Nu merge aşa.” Ei, exact asta păţeşte el acum.
Simte că nu-şi mai poate ajuta pacienţii?
M.I.: Da. I se pare că totul se surpă în jurul lui, iar el ştie asta dinainte. E ca într-o căsnicie ce durează de ceva timp, când bărbatul simte nevoia să se mai ducă şi la altele. Simţi nevoia să te duci la alta, măcar să stai de vorbă. Mai schimbi parfumul, mai schimbi vocea, căutătura. Bine, eu îmi permit să vorbesc că sunt monogam. Dar, dacă te uiţi pe Discovery afli că e chestie de feromoni… Poenaru e căsătorit cu profesia lui de multă vreme şi vrea să evadeze. Numai că în psihoterapie e un soi de sclavie. Nu poţi să pleci când ai tu chef. Nu e pe vrutelea.
De ce simte că nu mai poate fi un bun terapeut?
M.I.: Pentru că în meseria asta nu ai rezultate palpabile. Nu poţi trage linie şi să calculezi ca la aritmetică. E într-un fel ca şi meseria de actor. Pentru că nu există posteritate.
Dar el este un bun psihoterapeut sau nu?
M.I.: Dacă observaţi, veţi vedea că el nu notează nimic la nici o şedinţă. Asta e cu totul atipic. Majoritatea terapeuţilor îşi iau notiţe. Asta presupune că el are deja un bagaj de 20 şi ceva de ani de meserie, că are răspunsurile în el, aşa că nu mai are nevoie să se ghideze după notiţe. E mai importantă pentru el relaţia dintre doctor şi pacient. Eu am fost curios şi am întrebat psihoterapeuţi adevăraţi dacă e ok că personajul meu arde etapele şi mi s-a răspuns că sunt mulţi terapeuţi de genul ăsta, dintre cei foarte mari. Asta a fost destul pentru mine, să aud cuvântul „mare”. Deci personajul meu e un mare psihoterapeut. De mine ca actor, nu-s aşa de sigur.
Mi-aţi zis anul trecut pe vremea asta, la lansarea primului sezon, că omul Marcel Iureş este foarte sceptic în privinţa psihoterapiei. Aţi rămas la fel de neconvins de beneficiile ei?
M.I.: Da, pentru că nu vezi rezultatul cu ochiul liber. Sigur că pentru pacient este foarte bun efortul de a se îmbunătăţi pe sine, de a-şi reface relaţiile, de a se îndrăgosti din nou de nevastă, de a o ierta, de a-şi recunoaşte propriile greşeli, neputinţe, tâmpenii (bărbaţii, mai ales, sunt campioni la chestiile astea). Şi deşi sunt pacienţi, cei care vin la psihoterapeut nu sunt nişte oameni bolnavi. Eu sunt foarte circumspect cu acest cuvânt, „boală”. Toţi sunt de fapt nişte oameni necăjiţi, nefericiţi, confuzi, rătăciţi, dar nu-i poţi numi bolnavi. Aşa, la cum trăiesc românii de azi, în special cei de la oraşe, poţi să spui că suntem cu toţii bolnavi. Este complet depersonalizată relaţia interumană. Ne uităm la televizor la nişte umbre, la nişte păpuşi şi ne supărăm pe ele, ne descărcăm nervii pe ele.
Apropo, e important că doctorul Poenaru nu are televizor?
M.I.: Da, asta spune multe despre el. De exemplu, că e un pic trufaş, că poate trăi fără a se lăsa stăpânit de acele umbre de pe micul ecran, că e un om care se vrea liber. E bine pentru el. Dar, eu, din păcate, am televizor. Mă amăgesc singur spunându-mi că îl ţin în casă doar ca să mă uit la balene, la iaci, la vârfurile înzăpezite ale Anzilor, mai un animal, mai un peisaj…
Lucrul la acest serial v-a ascuţit şi dvs. simţurile de psiholog? Simţiţi nevoia să daţi din când în când câte un sfat de terapeut prietenilor?
M.I.: Nu, dar mă paşte, ca pe orice om care înaintează în vârstă, limbariţa, mă paşte vorba multă. Şi asta nu e prea bine că, dacă vorbesc mult, nu mai am timp să ascult. Asta e tot o formă de nevroză. Pentru că nici nu am îndrăzneala să mă duc să conferenţiez pe undeva, să ies în public şi să spun: „Iată, domnilor, ce cred eu despre nefericire”. Talent să scriu nu am, dar e drept că nici nu am încercat vreodată. Noroc cu teatrul, care e şi el o formă de terapie.
Domnul Rebengiuc zicea că a visat de multă vreme să joace cu dvs. Cum a fost întâlnirea asta de tip Pacino-De Niro?
M.I.: O, da! Şi eu îmi doreau asta de nici nu mai ştiu când. Faptul că îl aveam partener m-a făcut foarte atent şi foarte organizat. Îmi notam când joc şi ce joc cu domnul Rebengiuc, mă pregăteam bine, îmi dozam eforul pentru marea întâlnire, eram cu toate simţurile în alertă. Noi, actorii, ca şi chirurgii, învăţăm până în ultima clipă unii de la alţii. Sigur că eu am avut mai multe de învăţat de la domnul Rebengiuc decât viceversa, trebuie să fim şi smeriţi când e cazul.
E mai folositor spectatorilor doctorul Poenaru sau Ivan Turbincă, personajul dvs. din spectacolul „Absolut!” de la Teatrul Act?
M.I.: Au aceeaşi valoare terapeutică, asta fără îndoială. Am văzut oameni plecând de la Act, sărind într-un picior de veselie. Dacă Andrei Poenaru e psiholog cu acte, „Ivan Turbincă” face terapie prin râs şi prin uimire. 
