Ce se ascunde în spatele DECLARAŢIEI DE RĂZBOI făcute, prin Senat, României

Pentru modul în care a votat plenul în cazul Mircea Diaconu, sfidând o hotărâre definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Senatul ar merita dizolvat, iar numele fiecăruia dintre cei 32 de senatori care s-au opus aplicării unei hotărâri judecătoreşti şi a celor 10 care, cu un „curaj” nebun, s-au abţinut în această chestiune ar trebui scris cu majuscule pe crucea strâmbă a statului de drept. 

În treacăt fie spus, încăpăţânarea Senatului în a păstra un loc călduţ unui repetent la capitolul integritate precum Mircea Diaconu poate părea o continuare firească a seriei de abuzuri prin care parlamentarii români îşi asigură un loc privilegiat în societatea românească – protejându-şi corupţii şi incompatibilii, întreţinând raporturi medievale cu celelalte puteri în stat, în fine, umilindu-şi cetăţenii cu zâmbetul specific tâlharului insensibil la victima trântită-n şanţ, dar peste măsură de satisfăcut la vederea lăţişorului smuls de la gâtul ghinionistului.

Şi totuşi, dacă semnificaţia votului de marţi se înscrie, de fapt, într-o dinamică puţin mai nuanţată decât pare la prima vedere şi decât cea cu care ne obişnuiserăm până acum, dată fiind tradiţia de peste două decenii a Parlamentului, de a sfida electoratul, legile şi, grosso modo, bunul simţ?

Pentru că două lucruri sar realmente în ochi şi cască întrebări.

Primul: scurtarea cu o lună a mandatului lui Mircea Diaconu nu ar fi periclitat în nici un fel păstrarea de către USL a majorităţii parlamentare şi să nu mai punem la socoteală faptul că, din 31 octombrie până în 19 noiembrie, senatorii vor sta în teritoriu, cu alte cuvinte, şi-au luat o vacanţă mascată pentru campania electorală.

În plus, ieşirea lui Diaconu din Senat în urma unui vot clar al acestei Camere ar fi constituit pentru parlamentari o bună ocazie de a-şi mai drege imaginea extrem de proastă pe care o au în ochii opiniei publice. Şi totuşi, s-au încăpăţânat să procedeze în răspărul logicii.

Al doilea: Mircea Diaconu, care şi-a asumat de la bun început rolul de victimă, confundând cu bună ştiinţă scena politică cu scena de teatru, ar fi avut ocazia să puncteze din nou la acest capitol, demisionând din Senat şi vânzându-şi în continuare gogoşile cu hăituirea şi demnitatea.

Îmi permit să cred că, în ochii electoratului credul, pe care cel mai insipid actor din politică şi l-a fidelizat deja, gestul demisiei i-ar fi putut aduce numai avantaje. Nu a făcut-o, iar întrebarea e de ce?

Pornind de la cele două observaţii, devine tot mai realist să mutăm centrul de greutate al analizei într-o cu totul altă zonă. Ecourile votului din plenul Senatului, în cazul Mircea Diaconu, nu se vor stinge uşor, iar gestul va deveni unul de referinţă.

Prin sfidarea în plen a două instituţii-cheie de a căror funcţionare corectă depinde menţinerea României pe orbita ţărilor civilizate şi consolidarea statului de drept – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Agenţia Naţională de Integritate – Parlamentul a renunţat până şi la aparenţe, demonstrând deschis că nu e o instituţie pusă în slujba poporului, cum scrie în Constituţie, ci o unealtă controlată de oligarhia interesată să îşi sporească privilegiile căpătate după decembrie 1989 şi, prin urmare, să decupleze România de la standardele occidentale în materie de guvernare.

Iar de data asta s-a dorit ca semnalul să fie clar, fără echivoc, pentru că SISTEMUL şi-a propus să iasă din subteran la suprafaţă şi să-şi expună public programul.

De aceea, mai degrabă decât tâmpenia unor senatori, votul în cazul Diaconu a fost de fapt declaraţia finală de război a acestui SISTEM, care, după reacţiile extraordinare ale comunităţii internaţionale la criza politică din această vară, şi-a dat seama că, pentru a ţine România departe de civilizaţie, va trebui să–şi scoată la luptă toate trupele şi tot armamentul greu.

O bătălie de proporţii epice iese astfel la suprafaţă.

Nu este vorba de o simplistă contrapunere a forţelor, în termenii clasici de BINE şi de RĂU, ci a două culturi, a două tipuri de devenire a ţării între care românii vor trebui până la urmă să aleagă.

Bineînţeles, de modelul pe care-l vom urma pe plan intern va depinde, pe plan internaţional, şi orbita pe care ne vom plasa mult timp de aici înainte.

Vrem o arhitectură a statului în care în care controlul intră total pe mâna unui grup restrâns de interese, libertăţile civile devin relative, iar separaţia puterilor dispare? Nici o problemă, dacă ne place Moscova şi pentru altceva decât monumentele ei, în cele din urmă asta vom avea.

Vrem, în schimb, un stat condus în mod transparent, în care domnia legii e regulă, nu excepţie, nici privilegiu obţinut contra-cost, iar drepturile individului mai sfinte ca Biblia, ei bine, în cazul ăsta ar fi un moment bun să nu mai înjurăm nici ANI, nici DNA, dar nici Bruxelles-ul sau pe „imperialiştii” Barroso, Reding şi Gitenstein. 

Votul plenului Senatului, care certifică astfel încălcarea unei hotărâri judecătoreti, este expresia pură a domniei statului corupt.

Uniunea Europeană şi SUA şi-au dat seama încă din primăvară că România a intrat ireversibil într-o fază din care va ieşi fie sfâşiată de rechinii care de 20 de ani se tot chinuie să o deturneze în direcţia care lor le este cea mai profitabilă, fie va rămâne întreagă, ieşind întărită şi punând punct unei tranziţii dificile de la totalitarism la democraţie.

Aşa se explică intervenţiile consistente din ultimele luni ale oficialilor de la Bruxelles, ale celor de la Washington şi ale şefilor de state care formează motorul Europei unite.

După cum era de aştepta, marea oportunitate a fost sesizată şi la Moscova, ale cărei interese în regiune şi cu precădere pe axa Bucureşti-Chişinău-Tiraspol s-au intensificat până la punctul în care a predispus Kremlinul la luări de poziţie care aduc uneori aminte de obiceiurile la modă în vremea Războiului Rece.

Nu a fost întâmplător faptul că, exact în ziua în care Parlamentul s-a comportat la fel ca un recidivist, zi în care UE a reacţionat cât se poate de prompt, ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, a ales să facă lumină asupra realităţii româneşti în cel mai pilduitor mod cu putinţă: „O elită a luat fiinţă din cenuşa anului 1989. Ea a ajuns să domine sectoare ample ale economiei, mass-media şi clasei politice. Era o elită care, în prea multe cazuri, avea legături cu fostul regim comunist şi chiar cu Securitatea. Tocmai de aceea şi acum mulţi români se tem să o înfrunte”.

România nu s-a rupt definitiv de trecutul monstrous care a desfigurat-o timp de aproape cinci decenii, dar asta nu înseamnă că trebuie să se simtă condamnată la a continua legată ombilical de o istorie care îi pune şi acum viitorul în primejdie.

Occidentul, aşa slăbit de criză cum este în prezent, dă toate semnalele, posibile şi imposibile, că este pregătit să ajute România să-şi revină definitiv.

Cum ar putea arăta acest tablou şi cum ar trebui să înţelegem normalitatea pentru care merită să ne batem?

Ambasadorul Gitenstein a formulat-o, din nou, cât se poate de clar: „Instituţiile juridice puternice, independente, sunt esenţiale în această tranziţie. Nu este suficient să le acorzi oamenilor drept de vot. Trebuie să le oferi cetăţenilor capacitatea de a-şi revendica drepturile: drepturile omului şi drepturile civile, dreptul cetăţenilor români la proprietate şi principiul forţei obligatorii a contractului. În lipsa acesteia, existenţa unei prosperităţi reale şi a unei democraţii reale, eficiente, sunt imposibile”.

Europenii şi americanii simt tot mai mult că frământările prin care trece România în acest moment aduc de departe cu zvârcolirile specifice metamorfozei fluturelui şi, dacă în ceastă fază ceva, doar ceva, va merge prost, finalul va fi cu siguranţă unul dramatic.

Doar ajutorul lor, însă, şi neimplicarea noastră va fi bucuria celor care, ieşiţi din fostul regim şi intraţi în culisele obscure ale afacerilor şi politicii româneşti, îşi subordonează la vedere Parlamentul şi, uşor-uşor, tot ceea ce înseamnă aparatul de stat.