Una dintre cele mai îngrozitoare crime în masă a fost comisă de NKVD asupra românilor din Bucovina de Nord, teritoriu ocupat de URSS.
Istoria Bucovinei de Nord, străvechi teritoriu românesc ocupat de URSS şi aflat acum între graniţele Ucrainei, cuprinde una dintre cele mai tragice pagini. Circa 2.000 de români au fost ucişi, cu sânge rece, de către grănicerii sovietici, la Fântâna Albă. Printre victimele acestui episod din lunga serie a suferinţelor românilor din Bucovina de Nord s-au numărat copii. Cruzimea sovieticilor a mers atât de departe încât unele persoane au fost îngropate de vii! Timp de două zile după ce victimele au fost îngropate, de sub pământ au răzbătut gemete.
Cum s-a petrecut masacrul
Întreaga poveste este legată de ocuparea samavolnică a Bucovinei de Nord de către URSS, în iunie 1940. Multe familii s-au trezit despărţite de noua frontieră. Oamenii au încercat să se refugieze în România. Nu doar etnicii români au fugit de urgia bolşevică, ci şi germani ori ucrainieni. Au existat grupuri mari, formate din săteni de pe Valea Siretului, care şi-au abandonat agoniseala de o viaţă doar ca să fugă de urgia roşie. Răspunsul sovieticilor a fost înteţirea patrulelor de la graniţă şi ordinul de a ucide fără milă pe oricine încerca să treacă graniţa. Rudele celor refugiaţi în Regatul României sau ucişi în timpul tentativelor de trecere a noii frontiere erau considerate drept din tagma trădătorilor URSS. Peste 13.000 de români au fost deportaţi, din această cauză, în pustiurile Siberiei ori Kazahstanului. La începutul anului 1941, NKVD a lansat o diversiune. Agitatorii sovieticilor au răspândit zvonul că va fi deschisă graniţa cu România, iar cei care vor dori să se stabilească în Regat vor putea trece frontiera la 1 aprilie. Acest zvon a reaprins speranţele locuitorilor satelor de pe Valea Siretului.
Ei s-au pregătit minuţios ca să treacă graniţa chiar din prima zi. Astfel, la 1 aprilie 1941, locuitorii din Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Cupca, Corceşti şi Suceveni s-au strâns în număr mare. 3.000 de persoane au format o coloană. În capul acesteia s-a aşezat un bătrân care purta un drapel alb, simbol al intenţiilor paşnice, iar oamenii şi-au luat cele mai preţioase icoane din bisericile pe care le lăsau în urmă, Au confecţionat şi cruci din lemn de brad, apoi au pornit spre graniţa cu România, pe jos. În apropiere de această graniţă, în poiana Varniţa, oamenii erau aşteptaţi într-o ambuscadă. Grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. Încrezători în faptul că sovieticii nu îşi vor permite să atace un grup atât de numeros, oamenii şi-au continuat drumul. Sovieticii i-au mitraliat.
Cei care nu au căzut sub gloanţe au fost spintecaţi cu săbiile de către cruzii cazaci aduşi să facă moarte de om. Faptul că totul era premeditat este dovedit de existenţa a cinci gropi comune, pregătite din vreme de către sovietici. Morţi şi răniţi au fost legaţi de cozile cailor, apoi aruncaţi în aceste gropi comune. Copii, femei ori bătrâni au fost îngropaţi de vii. Timp de două zile, pământul aruncat peste ei s-a mişcat, iar gemetele muribunzilor au răsunat de sub pământ! Cei socotiţi drept organizatorii coloanei au avut parte de un tratament special. Au fost duşi la Adâncata, sat redenumit de ucrainieni Hliboca, unde oamenii au fost torturaţi cu sălbăticie. Apoi, au fost duşi în cimitirul evreiesc, unde au fost aruncaţi de vii într-o groapă comună. Însă această groapă nu a fost acoperită cu pământ, ci cu var nestins, spre a mări suferinţele acestor oameni.
Subiect tabu
Multe decenii, acest episod a rămas un subiect tabu, atât în URSS, cât şi în Ucraina, stat care continuă ocupaţia sovietică a vechiului pământ românesc al Bucovinei. De abia din anul 2000, autorităţile ucrainene au permis organizarea unor parastase publice în memoria victimelor masacrului de la Fântâna Albă. Niciodată, URSS sau Rusia nu şi-au cerut scuze României pentru acest episod. Evenimentele au fost relatate de unul dintre puţinii martori oculari. Este vorba de învăţătorul pensionar Gheorghe Mihailiuc, care a scris cartea „Dincolo de cuvintele rostite”. De asemenea, evenimentele au fost cercetate de istoricul sucevean Mihai Aurelian Căruntu, care a găsit o serie de documente care confirmă relatările localnicilor.
