Exhibiţionismul de papagal este semnul mai mult decât evident că în cel puţin una dintre laturile personalităţii sale rămân suficiente elemente de psihanalizat. Unic în cazul său, însă, rămâne faptul că reuşeşte să îşi intersecteze în chip eficient pornirile de mahala cu calculele reci de care s-a servit în presă, afaceri şi politică şi care l-au urcat în poziţia de stăpân al unui întreg judeţ şi de baron local cu o influenţă incontestabilă la vârful aparatului central al statului.
Radu Mazăre, peştele-pescar de pe falimentarul litoral românesc, este un personaj veritabil în felul său care merită – vrem, nu vrem – toată atenţia. Într-o exprimare pretenţioasă, s-ar putea zice că este arhetipul împlinirii „visului românesc”, al reuşitei în plan personal şi profesional la care, din păcate, prea mulţi concetăţeni cu o perspectivă distorsionată asupra ideii de succes încă aspiră, chiar dacă unii se feresc să o şi recunoască în mod explicit.
Evoluţia lui Radu Mazăre, de la momentul 1990 până în 2012, oglindeşte fidel involuţia statului român, iar în succesul său financiar şi politic se poate uşor ghici insuccesul unei întregi societăţi, în care timp de peste două decenii valorile s-au scufundat cot la cot cu instituţiile.
Nu-i vorbă, personaje excentrice precum Mazăre apar peste tot în lume, nu doar în România, dar ceea ce separă la un moment dat apele este faptul că, în România, spre deosebire de statele civilizate, oameni precum Radu Mazăre au posibilitatea să ajungă în faţă şi, mai mult decât atât, să se menţină timp îndelungat în prim-plan.
De la el de-acolo, din Constanţa sau Rio, cel mai fotomodel dintre primari a demonstrat ani de zile că poate aduce la ordin orice premier sau ministru de la Bucureşti a cărui carieră politică atârnă de firul subţire al imposturii.
Modul în care îi disciplinează pe oficialii de rang înalt ai statului român variază de la aruncarea câtorva cuvinte grele, cu rol de lecţie şi umilire publică a „victimei”, la paraşutarea în structurile guvernamentale a unor lachei de încredere, de care s-a folosit iniţial pe plan local, şi până la manevrarea parlamentarilor din zona sa directă de influenţă, conform graficului de interese pe care le urmăreşte între două parade în care defilează el însui, în uniformă de nazist sau straie scumpe de maharajah.
Cu o inteligenţă de gangster care a mai intrat la vremea sa nu doar pe străzi lăturalnice, ci şi prin câte un salon scump, edilul constănţean şi-a dat cel mai bine seama de avantajele pe care le poate întoarce tactica de tip dronă.
Americanii şi-au dat seama de asta în Afganistan şi, via internet, în Iran. Dar mă opresc aici cu observaţia, pentru că am putea risca o paralelă forţată, din care domnul Mazăre ar ieşi mai fotogenic decât e cazul.
Revenind, însă, la edilul de la malul mării, harta intereselor sale reflectă cât se poate de clar faptul că îşi conduce numai de la distanţă operaţiunile pe care le consideră sensibile. La Bucureşti nu se deplasează decât atunci când situaţia pare să devină critică, dar un drum dus-întors pe A2 repune oricând lucrurile în ordinea „firească”.
Primarul Radu Mazăre şi-a dovedit eficacitatea de mai multe ori fie şi numai în ultimele cinci luni, de când USL a preluat frâiele guvernării, după căderea Cabinetului MRU prin moţiune de cenzură. Atenţie, deci, inventarul de mai jos al sforilor trase de Mazăre vizează doar mijlocul anului 2012!
Prin urmare, după o vară încinsă, în care s-a dat cu barca, cu zmeul, cu animatoarele din Mamaia, după o vară în care, în premieră mondială, a dus la vot femei încotoşmănite în tanga şi sutiene, în fine, după o vară în care s-a dat în stambă mai ceva ca sultanii de la Stambul, edilul Mazăre s-a uitat din nou în agenda cu lucruri serioase şi a văzut că îi lipsesc din palmaresul Primăriei 60% din acţiunile companiei care administrează Portul Constanţa.
Nu-i bai. Problema s-a tranşat cât ai zice „Ponta”, căci, aşa cum s-a anunţat deja, premierul nu a putut zice NU. Şi dacă nu a putut, nu a zis.
Mazăre, cu cuvintele lui: „Este un acord discutat între mine şi premier alaltăieri (luni – n.a.), printre altele am discutat şi acest lucru şi acordul există”.
Cum este, însă, nevoie şi de o lege, îşi va pune la lucru pedalele parlamentare, căci, nu-i aşa?, aleşii USL de Constanţa nu stau gratis la curtea domnească a maharajahului Mazăre. Din contră, vor trebui ca în scurt timp să scrie după dictare proiectul de lege şi, ca nişte cărăuşi dotaţi cu Lexus, să ducă dosarul în diplomat la Bucureşti şi să-l depună la Parlament.
Cu un premier timorat şi obişnuit de la mentorul său, în prezent încarcerat, cu gestionarea discreţionară a resurselor statului şi cu un Mazăre care a demonstrat dincolo de dubiu că-şi poate mâna electoratul la urne fără emoţii cu privire la rezultate, nu e de mirare că unul dintre cele mai mari porturi europene, cu rol vital inclusiv din punct de vedere strategic, ar putea încăpea curând pe mâinile unei instituţii conduse în pauzele unor obscure prezentări de modă, în care manechinele poartă creaţiile vestimentare doar în culise, după ce au defilat deja, despuiate, pe podium.
În cele câteva zile care s-au scurs de la anunţul lui Mazăre, privind trecerea Portului Constanţa de la Ministerul Transporturilor la municipalitate nu a apărut nici o reacţie structurii conduse vremelnic de liberalul Ovidiu Silaghi.
Poate că milioanele de euro rezultate anual din dividende şi poziţia privilegiată care decurge din controlul direct asupra unei entităţi de asemenea anvergură nu constituie argumente suficiente pentru ca diriguitorii acestui minister să-şi spună public punctul de vedere.
Cine ştie, poate a contat mai mult faptul că unul dintre secretarii de stat din Ministerul Transporturilor este Valentin Preda, despre care presa a relatat deja că vine de la Constanţa, unde i-a fost consilier fix lui Radu Mazăre. Iar domnul Preda mai are ceva interesant în CV: a fost membru în Consiliul de Administraţie al, aţi ghicit!, Administraţiei Porturilor Maritime Constanţa.
Vedem, aşadar, că nici Ponta nu-i zice nu lui Mazăre, dar nici Mazăre nu-l abordează pe premier fără să-şi fi făcut în prealabil temele. Măcar cineva pare să fie foarte eficient în ţara asta!
Atitudinea Guvernului, de executare rapidă în faţa cerinţelor exprese ale lui Radu Mazăre, este şi în cazul Portului aceeaşi ca în cazul Cazinoului din Constanţa.
După ce municipalitatea a reuşit ani de zile rara performanţă de a nu face nimic cu acest imobil de patrimoniu care, pe deasupra, este şi simbolul incontestabil al Constanţei, Cabinetul Ponta a decis să i-l înapoieze aceluiaşi Mazăre.
Aşa da blam pentru transformarea monumentului în paragină! Şi ministrul Haşotti, mai mult constănţean decât om de cultură, după cum a reuşit să o dovedească măcar în timpul ministeriatului său, are de ce să fie mândru de retrimiterea Cazinoului în curtea baronului absolut al Dobrogei.
Să continuăm, însă, cu un alt exemplu, apropo de obedienţa cu care Guvernul se culcă la poalele Primarului.
La scurt timp după ce traseiştii de serviciu din Parlament şi-au încheiat misiunea doborârii Cabinetului MRU, noul Executiv primea în componenţa sa un ministru al Dezvoltării Regionale şi Turismului care se trezea făcându-i o „aroganţă” lui Radu Mazăre.
Povestea sună cam aşa: primarul Constanţei îi spune respectivului ministru, Eduard Hellvig, că are ca temă înfiinţarea unui post nou, de secretar de stat pe turism. Domnul Hellvig, însă, îi transmite public lui Mazăre să aibă în vedere punerea poftei în cui: „Nu este responsabilitatea mea să-l mulţumesc pe domnul Radu Mazăre. Responsabilitatea mea ca ministru în domeniul în care una dintre componente este şi turismul este să fac în aşa fel încât să răspund unei necesităţi pe care România astăzi o are”.
Oau, oau! Dar aplauzele timpurii strică întotdeauna spectacolul. Izbit de atitudinea ministrului Hellvig, probabil tocmai când îşi clătea ochii cu paşii de gazelă ai vreunei menechine, Mazăre şi-a dus capul într-o parte, s-a dezmeticit puţin şi a anunţat cu fastu-i caracteristic o expediţie-fulger la Bucureşti ca să vorbească cu alt baron, muntean de felul lui, Liviu Dragnea, însărcinat de premierul Ponta să gestioneze împărţirea secretarilor de stat.
Efectul a fost acelaşi ca la ciorba acră sorbită după o noapte de beţie: cu o mină de om serios, ministrul Eduard Hellvig a anunţat ulterior că a înfiinţat postul: „Turismul este, în viziunea mea, un domeniu strategic şi complex. Din acest punct de vedere, am considerat că este necesar ca în cadrul ministerului să existe o persoană, la nivel de secretar de stat, care să se ocupe exclusiv de gestionarea domeniului. Va fi o persoană din sistem”. De atunci, noul secretar de stat este Cristian Bărhălescu, fostul preşedinte al ANAT Sud-Est.
Singura concesie făcută de Mazăre lui Hellvig, dar nu pentru a nu-l pune integral pe ministru într-o situaţie jenantă, ci pentru că Mazăre însuşi ar fi întâmpinat o oarecare opoziţie pe plan local la numele avansat iniţial, este că în loc de Corina Martin, omul propus la început de primarul Constanţei, a fost numit Bărhălescu, un apropiat al PSD-ului.
Una peste alta, unul dintre atuu-rile lui Radu Mazăre ţine de faptul că a înţeles perfect că interesul personal sau de grup nu poate fi servit doar de tupeu şi conexiuni la nivel înalt, ci şi prin cultivarea unei pepiniere locale adecvate, lucru vital mai ales atunci când îţi conduci operaţiunile-cheie de la distanţă.
S-a văzut asta în cazurile prezentate mai sus, dar şi în recenta operaţiune, orchestrată prin intermediul unor parlamentari apropiaţi, privind amendarea Legii urbanismului. O amendare care ar putea aduce modificările dorite de orice baron care-şi doreşte tranformarea derogării în lege şi a legii în derogare.
Nu că miza financiară legată de acordarea PUZ-urilor ar fi una nouă în România! Ideea, în acest caz, este că orice derogare de la Planurile Urbanistice Generale devine posibilă, dat fiind faptul că consiliile locale ar putea vota oricâte etaje în orice zone ale oraşului, cu unele mici excepţii care vizează zonele protejate.
Iniţiatorii, aşadar, sunt deputaţii PSD Eduard Martin şi Antoanella Marinescu, ale căror legături cu Radu Mazăre au fost deja suficient documentate şi prezentate de presa locală şi centrală.
Iar de câteva zile, misterul care învăluia pasiunea doamnei Marinescu pentru turnurile cu zeci de etaje a fost definitiv elucidat.
Şefa de până acum a Organizaţiei de femei a PSD Constanţa umblă în poşetă cu biletul de avion pentru Toronto, după ce sprijinul politic de care a beneficiat din partea lui Mazăre, dar şi, pare-se, din zona unui celebru artizan social-democrat rozaliu, a propulsat-o direct în fotoliul de consul general al României în metropola candiană. Sforile transatlantice trase de la malul Mării Negre nu par, deci, să aibă egal.
Cazul Mazăre este, din unele puncte de vedere, unul special. Pe de altă parte, el poate fi, fără teamă că am cădea în eroare, extrapolat la nivel naţional.
Baroni există în toate judeţele, iar afacerile lor înfloresc pe măsură ce bugetul de stat se subţiază, graţie precarităţii în care se scaldă instituţiile care ar trebui să îi descurajeze, graţie somnului adânc în care a căzut de mult timp societatea civilă, dar şi graţie unei mutaţii, vechi de 20 de ani, care afectează fundamental gena parlamentarului român.
Mutaţia cu pricina este uşor de recunoscut, iar discuţia merită toată atenţia într-o perioadă ca asta, în care ne pregătim de alegerile parlamentare din 9 decembrie. De pe tot cuprinsul României, ajung în fosta Casă a Poporului din Capitală o grămadă amorfă de „aleşi” ai neamului despre a căror activitate, la finele a patru ani de mandat, e greu să găseşti cuvinte s-o descri pentru simplul motiv că activitatea lor a fost aproape nulă.
În schimb, aceiaşi parlamentari, anonimi la Bucureşti, sunt cât se poate de cunoscuţi şi recunoscuţi la ei acasă, în judeţul-mamă, căci prin ei lucrează nu voia poporului, ci cea a baronului.
