Vestea că premierul Cioloș a lansat un program de reformare profundă a vieții publice din România, cu gândul la centenarul apropiat de la Unirea din 1 Decembrie 1918, nu poate lăsa pe nimeni indiferent.
În primul rând pentru că amintește că întregirea teritorială de după primul război mondial – care a însemnat o dublare a teritoriului și a populației statului nostru – a fost o premisă pentru organizarea mai fericită a viitorului cetățenilor, și nu o apoteoză după care să poată lumea merge la culcare. Noile ca-dre sta-tale au marcat o șansă istorică unică în destinul unei națiuni, oamenii din interiorul acestor cadre neavând pe mai departe decât să o fructifice. Să presupunem însă că veacul aproape traversat de atunci încoace a fost culoarul de timp necesar armonizării unor provincii istorice cu un trecut destul de diferit, în pofida atâtor apropieri incontestabile, precum cele ținând de limba comună, aspirațiile la unitate, proiecțiile referitoare la viitorul comun sau rememorarea unor momente glorioase în care am putut fi împreună, într-o formă sau alta. Suntem noi, acum, la capătul necesarelor armonizări, când putem, în fine, construi mai solidari ceea ce urmează?
Privind infrastructura țării, am destule îndoieli în privința asta. Cât de aproape sunt astăzi timișorenii de ieșeni ori de constănțeni? Să traversezi țara de la un capăt la altul cu trenul sau cu mașina proprie nu a devenit deloc mai lesnicios decât odinioară. Dimpotrivă, drumul-de-fier pare mai periculos și, în orice caz, folosirea lui impune încetiniri semnificative pe diferite tronsoane, fie că este vorba despre zone de munte, fie că se au în vedere porțiuni de câmpie. Nu sunt deloc sigur că astăzi bucureștenii ajung mai repede la Arad decât pe vremea lui I.L. Caragiale și nici că Sighetul este mai aproape de restul țării decât cu jumătate de secol în urmă. Chestiunea autostrăzilor nici nu o mai discut, într-atât este de bine cunoscută tuturor. Porțiuni gata alternează cu începuturi suspen-date ori cu arealuri aparent abia în stadiul de pregătire de începere a lucrărilor. Și mă întreb dacă măcar degajarea terenului necesar proiectelor – prin cumpărare de pământ de către stat, despăgubiri, stingere a litigiilor etc. – s-a făcut peste tot și definitiv.
Cum am putea fi atunci împreună mai mult și mai bine decât suntem acum unii cu alții? Pe vremea când hotăra pentru toți un singur dictator sau o singură forță politică – și îl am aici în vedere și pe Carol al II-lea cu Frontul Renașterii Naționale, în vremea efemerei dictaturi regale interbelice, nu doar pe satrapii roșii de mai târziu, de-alde Dej ori Ceaușescu – existau mai multe premise de unison, chiar dacă era unul în forme impuse și controlate. Astăzi diversitatea de opinii, mereu benefică în democrații, ar trebui să facă loc armonizării de opinii și de atitudini în problemele cruciale, din când în când. Dar o putem, oare, construi în hărțuiala asta de zi cu zi în care toată lumea suspectează de rele intenții și de și mai rele practici pe fiecare? Spunând asta nu am nostalgia iliescană după coruri ale națiunii pe limba conducătorului. Observ doar că educația, apărarea și alte câteva chestiuni ar trebui să angajeze mai mult decât tradiționalele raportări partinice. Dar, ce e drept, nici nu văd vreun partid politic actual care să încurajeze asta, cele care contează dând exemplul negativ al confundării opoziției cu adversarul.
Premierul Cioloș, un om onest și de bună-credință, propune acum –
în mod salutar – o platformă numită România 100. Cele zece „principii“ ale ei se referă însă la: lupta împotriva corupţiei, clasa politică responsabilă, debirocratizare, creştere economică sănătoasă şi crearea mai multor locuri de muncă, combaterea sărăciei, economie competitivă, educaţie, sănătate, consolidarea poziţiei României în Uniunea Europeană şi în NATO şi susţinerea românilor din diaspora, inclusiv prin încurajarea acestora să se întoarcă acasă. Foarte bine și frumos, dar sunt oare cu adevărat aceste lucruri niște principii? Mie îmi par mai degrabă obiective tactice, principiile adevărate subîntinzându-le pe acestea. În fond, tocmai din principii ar trebui să derive punctele de mai sus din planul tactic cioloșian. Altminteri nu știm și nu vom ști nici mai încolo ce urmărim, de fapt.
Dacă este să o spun eu, la o sută de ani de la unirea din Alba Iulia România ar fi cazul să zărească pe cerul proiecțiilor dezirabile o viață cu totul demnă pentru cei care o alcătuiesc, o năzuință spre fericire așezată pe bune temeiuri pentru fiecare cetățean, indiferent de sex, etnie, religie sau rasă, o solidaritate întru construcția viitorului mai bun și mai strălucitor. Sună mai romantic? Așa sună, în general, idealurile, cu care principiile vin, de obicei, în puternică atingere.
Să socotești debirocratizarea, de exemplu, un principiu poate fi un mod de a nu înțelege caracterul relativ al unei asemenea măsuri. Debirocratizezi când birocrația devine excesivă, făcând tocmai opusul dacă nu există evidențe clare și suficiente asupra unor procese relevante economic, social, profesional. Au existat birocrații care au jucat un rol revoluționar, creând ordine, disciplină și chiar reformând radical societatea (mă gândesc la monarhii austrieci ai iluminismului și mai ales la Iosif al II-lea, un adevărat apostol al „bunei“ birocrații). Sau altceva, precum creșterea economică sănătoasă: tare aș fi curios cum poate garanta cineva undeva așa ceva, când este lucru știut că economia și rosturile ei depind și de multe imponderabile (un exemplu: rolul zvonurilor și al emotivității în mersul lucrurilor la burse).
Aș fi, de asemenea, curios dacă în atingerea vreunuia dintre obiective premierul Cioloș intenționează să se bazeze și pe biserică sau pe ONG-uri. Cred că măcar în privința abordării (nu zic a rezolvării, să se observe) eradicării sărăciei acestea ar putea avea o contribuție semnificativă; la fel și capitalul privat, ca și fiecare cetățean.
Pe scurt: nu-mi pare un program prea gândit, cineva de pe la guvern sau din anturajul domnului Cioloș a pus pe hârtie, mai mult sau mai puțin în grabă, câteva chestiuni dovedind un contact cu pro-blemele zilei. Dar și insuficientă meditație și putere de pătrundere. Se vor fi adunat deja câteva mii de semnături pe seama României 100, dar niște reacții lucide ar fi de mai mare folos.
