Stâncile nelocuite din Marea Chinei de Est, aflate între Okinawa şi Taiwan, şi cele câteva insuliţe în Marea Japoniei, locuite de o mână de pescari şi de câţiva oficiali ai Pazei de Coastă din Coreea de Sud, nu promit prea multe.
Cele dintâi, numite Insulele Senkaku din Japonia şi Insulele Diaoyu din China, sunt revendicate de China, Japonia şi Taiwan; cele din urmă – Takeshima în Japonia şi Dokdo în Coreea, sunt revendicate de Coreea de Sud şi Japonia.
Aceste ridicături de pământ nu au vreo valoare materială prea mare şi, totuşi, disputa privind deţinerea lor a dus la apariţia unui conflict internaţional. Ambasadorii au fost rechemaţi. Pe tot teritoriul Chinei, s-au organizat demonstraţii împotriva Japoniei, care au adus atingere japonezilor şi proprietăţilor lor. Ameninţările zboară încontinuu între Tokyo şi Seul. S-a vorbit chiar şi de acţiuni militare.
Faptele istorice sunt destul de simple. Japonia şi-a însuşit insulele în încercarea de a-şi clădi un imperiu, în urma războiului chino-japonez din 1895 şi de anexarea Coreei în 1905. Nu se ştie cine a avut suveranitatea asupra acestor insule, existau pescari japonezi în Takeshima/Dokdo, iar China imperială avea în vedere insulele Senkaku/Diaoyu. Dar nici un stat nu a emis vreodată pretenţii oficiale.
Lucrurile au devenit şi mai complicate după Al Doilea Război Mondial. După război, Japonia trebuia să returneze posesiunile coloniale, dar Statele Unite au ocupat Insulele Senkaku şi Okinawa, înainte să le returneze Japoniei pe amândouă, în 1972. Coreenii, îndârjiţi împotriva Japoniei după aproape o jumătate de secol de colonizare, au ocupat insulele Dokdo fără să ţină cont şi de legalitatea acţiunii lor.
Cunoscută fiind brutalitatea japonezilor ocupanţi ai teritoriilor Coreei şi Chinei, este oarecum normal să fim înclinaţi să simpatizăm cu fostele victime ale Japoniei. Emoţiile intense generate de această dispută – unii coreeni s-au mutilat în semn de protest împotriva Japoniei – sugerează că rănile cauzate de războiul japonez în Asia sunt încă proaspete. Într-adevăr, preşedintele sud-coreean Lee Myung-bak s-a folosit de ocazie pentru a-i cere scuze oficial împăratului japonez pentru război, şi a acordat compensaţii financiare femeilor coreene care au fost obligate să îi servească pe soldaţii japonezi în bordelurile militare, în timpul războiului.
Din păcate, în ciuda dovezilor documentate şi circumstanţiale furnizate de istoricii japonezi, guvernul japonez alege să nege responsabilitatea regimului vizavi de acest proiect de clădire a unui imperiu. Nu surprinzător, această stare de fapt a inflamat sentimentele coreenilor.
Şi totuşi ar fi prea simplu să punem disputa de acum pe seama rănilor deschise din ultimul război mondial. Sentimentele naţionaliste, agitate intenţionat în China, Coreea şi Japonia, se leagă de istoria recentă, să fiţi siguri, însă politica din spatele lor este diferită în fiecare ţară. De când presa din cele trei state este aproape autistă în refuzul ei de a reflecta orice altceva decât punctul „naţional” de vedere, aceste politici nu sunt niciodată explicate complet.
Guvernul comunist din China nu-şi mai poate revendica legitimitatea nici din ideologia marxistă, nici din cea maoistă. China este o ţară capitalistă autoritară, care face afaceri cu alte ţări capitaliste (să nu uităm de relaţiile economice strânse cu Japonia). Din 1990 încoace, comunismul a fost înlocuit de naţionalism ca justificare a existenţei partidului unic, care cere stârnirea împotriva Occidentului şi mai ales, împotriva Japoniei. Asta nu este niciodată prea greu de realizat în China – dat fiind trecutul dureros – şi se reuşeşte cu succes distragerea atenţiei publice de la nereuşitele şi frustrările unei vieţi trăite în dictatură.
În Coreea de Sud, una din cele mai dureroase moşteniri ale perioadei colonialismului japonez este colaboraţionismul elitei din acea perioadă. Trecutul lor joacă un rol important în politicile conservatoare din ţară şi de aceea stângiştii coreeni cer periodic epurări şi recompense. Preşedintele Lee este conservator şi aproximativ pro-japonez. Ca rezultat, japonezii percep aceste cereri privind scuzele, banii şi recunoaşterea suveranităţii coreenilor asupra insulelor din Marea Japoniei ca pe un fel de trădare. Dar, tocmai pentru că Lee este privit ca un conservator pro-japonez, el are nevoie să se acopere de recomandări naţionaliste. El nu-şi permite să strice această colaborare. Oponenţii lui politici nu sunt japonezii, ci stângiştii coreeni.
Folosirea războiului ca pretext pentru a menţine sentimentele anti-japoneze din China şi Coreea este supărătoare şi dă naştere unor reacţii defensive. Dar naţionalismul japonez este de asemenea hrănit cu anxietăţi şi frustrări – mai ales, cu frica de puterea în ascensiune a Chinei şi cu frica dependenţei totale a Japoniei de Statele Unite în materie de securitate naţională.
Japonezii conservatori percep constituţia pacifistă a ţării lor de după război – constituţie scrisă de americani în 1946 – drept un atac umilitor la suveranitatea Japoniei. Acum, că China îşi testează puterea crescândă cerând teritorii, nu numai în Marea Chinei de Est, dar şi în Marea Chinei de Sud, naţionaliştii japonezi vor ca ţara lor să se comporte ca o mare putere şi să fie percepută ca un actor important, gata să-şi apere suveranitatea, chiar şi asupra unor stânci nesemnificative.
China, Coreea şi Japonia, ale căror interese economice sunt strâns împletite, au tot interesul să evite un conflict serios. Şi, totuşi, toate trei se străduiesc să aducă unul la suprafaţă. Din interese pur interne, fiecare ţară manipulează istoria unui război devastator, stârnind pasiuni care pot face foarte mult rău.
Politicienii, comentatorii, activiştii şi jurnaliştii din fiecare ţară vorbesc fără încetare despre trecut. Dar ei manipulează aminitirile pentru a-şi atinge scopurile politice. Adevărul, însă, e ultimul lucru care îi interesează pe oricare dintre ei.
Ian Buruma predă cursuri de democraţie şi drepturile omului la Bard College şi este autorul lucrării „Taming the Gods: Religion and Democracy on Three Continents” (Îmblânzirea zeilor: Religie şi democraţie pe trei continente).
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
