M-a frapat mirarea cu care se întreba recent Sorin Ioniţă „cum o fi să fii un distins clasicist precum prof. Zoe Petre şi să trebuiască să cânţi în cor alături de naţional-socialistul Dogaru, moştenitorul ceauşismului de anii ’80?”. Respect enorm abilităţile de analist ale domnului Ioniţă şi implicarea sa asiduă în favoarea ieşirii României din starea de înapoiere economică şi primitivism politic. Dar remarca sa mi s-a părut mioapă. Imposibil să nu fi dat în interacţiunea sa profundă cu sfera publică de indivizi inteligenţi, intraţi in alianţe nefaste din motive de oportunism sau pur şi simplu pentru a-şi peria egoul.
Furia oarbă provocată de omiterea din schemă sau de faptul că nişte nou-veniţi ocupă spaţiul considerat propriul fief aproape că îi face pe aceia dintre noi cu pretenţii intelectuale să-şi piardă minţile. Chiar romancierul american Gore Vidal, decedat de curând, remarcase că „de fiecare dată când un prieten are succes, o părticică din mine moare”.
Cel mai la îndemână motiv pentru ca Zoe Petre să se regăsească acum alături de Dogaru în USL – în ceea ce ar putea părea o repudiere a propriei susţineri pentru Emil Constantinescu în încercarea acestuia de a orienta României către Occident – este, desigur, unul de natură personală. Un uzurpator, unul nedemn pe deasupra, a pus mâna pe Cotroceni şi se pretinde un mai bun reformator decât au fost ei. De-ar fi fost Traian Băsescu şi un om cu duhul blândeţii şi obiceiuri placide, şi cu siguranţă că pentru exproprierea Preşedinţiei în ochii ei tot drept un monstru ar fi trecut. Ofensa este atât de strigătoare la cer, încât scuză pe deplin conivenţa cu indivizi ale căror standarde politice sunt cu mult mai dubioase decât ale lui Băsescu.
Fireşte că Zoe Petre nu este singura ce îl repudiază pe Băsescu. La scară mai largă, eşecul preşedintelui constă în faptul că a omis să acţioneze ca un Lorenzo de Medici, să-şi utilizeze adică poziţia pentru a recompensa în varii feluri un număr mare de intelectuali. Nu doar oa-menii din micile oraşe ori de la ţară sunt dispuşi să sprijine un mecena influent, indiferent că e vorba de un primar energic ori un om de afaceri, în schimbul unor varii beneficii de ordin practic. Ion liescu a folosit maşinăria statului pentru a promova tot soiul de proiecte intelectuale – poate nu întotdeauna cele mai distinse. Părea că îi face plăcere să se amestece din când în când printre oamenii de cultură, în special din domeniul muzical; în schimb, ei continuă şi astăzi să-l aprecieze public cu căldură.
Băsescu nu pretinde că ar avea mari înclinaţii intelectuale şi, ceea ce i-a îngreunat şi mai mult situaţia, a avut tendinţa de a cultiva un tip de intelectuali prea apropiat de el din punct de vedere al caracterului. Vorbim de individualişti fără teamă de postura de rebel singuratic, ce se străduiesc să realizeze ceva tangibil nu atât într-un efort colectiv, ci printr‑unul individual. Horia Roman Pa-ta-pievici, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu şi Mircea Cărtărescu (nu am pretenţia unei liste exhaustive) cred într-o societate deschisă, unde dialogul dezinhibat despre normele ce o guvernează şi direcţia în care ar trebui să evolueze este firesc pre-cum aerul pe care îl respirăm. Dar acest tip de intelectual, implicat într-o luptă de idei cu relevanţă socială şi politică, deranjea-ză în orice societate, în care interese puternic înrădăcinate caută să menţină schimbările la un nivel minim, pentru a-şi păstra un mănunchi de avantaje particulare.
Nu e o coincidenţă că acum cinci ani Patapievici, Liiceanu şi Tismăneanu au fost supuşi unei veritabile campanii media de diabolizare şi calomniere, similară cu cea ţintită în această vară spre Traian Băsescu. Guvernul lui Victor Ponta alocă acum o atenţie remarcabilă încercării de restabilire a autorităţii statului în lumea intelectuală. Decapitarea Institutului Cultural Român a fost una dintre primele priorităţi ale guvernului. Chiar şi în vreme ce miniştrii Culturii se tot succedau pe post, USL s-a înverşunat să închidă şi TVR Cultural, în pofida reputaţiei acestui post. Toate semnele arată că guvernul USL recunoaşte importanţa puterii culturii, dar nu are habar cum să o pună la treabă în folosul său. Recompensele şi sancţiunile au fost împărţite astfel încât au generat resentimente chiar şi în rândul acelor intelectuali ce preferă să se ţină departe de furtuna politică. E posibil ca Victor Ponta să pună fără să vrea umărul la naşterea unei noi generaţii de intelectuali incomozi, în măsură să eclipseze armata de carierişti doritori să moştenească ape culturale băltite. Criza o fi avut poate efecte catastrofale pentru economie, dar mulţumită ei viaţa intelectuală din România ar putea deveni din nou interesantă.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.