România se pregăteşte să treacă prin cel mai mare eşec politic şi diplomatic din ultimii ani: ratarea aderării la Spaţiul Schengen şi, odată cu ea, amânarea pe termen nedeterminat a discutării unei noi ţinte.
Ar fi o notă de plată usturătoare prin care partenerii europeni ai României se pregătesc să dea un semnal cât se poate de clar: acţiunile iresponsabile ale clasei politice de la Bucureşti nu pot rămâne nepenalizate, iar populaţia trebuie să înţeleagă faptul că a-i tolera pe politicienii care sfidează interesul naţional şi valorile comune ale statelor membre UE înseamnă totodată şi a prelua asupră-i achitarea grosului facturii.
Însă dată fiind experienţa ultimelor aproape patru luni, am putea liniştiţi conchide că amânarea aderării la Schengen va rămâne cel mai mic deserviciu făcut României.
Cel mai prost scenariu, în schimb, ar fi putut fi de departe acela în care europenii şi americanii i-ar fi lăsat pe liderii de la Bucureşti în pace, limitându-se cel mult la a lansa de ochii lumii câteva mesaje inconsistente cu privire la drama disoluţiei statului de drept şi la a privi de pe margine cum ţara se scufundă, cu totul şi definitiv.
Din fericire, nu a fost deloc aşa, iar asta pentru că România anului 2012, deşi plină de imperfecţiuni cum o ştim, şi-a găsit după plecarea Guvernului Năstase un loc interesant în reţeaua globală şi regională de relaţii externe.
Ar fi una dintre explicaţiile plauzibile şi de bun simţ pentru anvergura baletului diplomatic executat în timpul crizei politice de către oficialii UE de la Bruxelles şi de către liderii celor mai influente cancelarii.
Vecinătatea tumultuoasă cu Federaţia Rusă a avut întotdeauna darul de a complica ecuaţiile deja complicate pe care România le-a avut de rezolvat, de-a lungul timpului, în plan intern sau internaţional.
Totul a intrat într-o nouă fază după ce, acum opt ani, Bucureştiul a ales să joace în mod explicit cartea americană. La originea acestei deschideri fără precedent faţă de Washington a stat Traian Băsescu, care a transformat tema într-un subiect central încă din campania electorală în care s-a angajat în 2004.
Între timp, România a ajuns să găzduiască elemente ale scutului anti-rachetă, iar bazele militare de pe teritoriul său au intrat în circuitul folosit de trupele americane pentru diverse operaţiuni conduse de Pentagon în alte părţi ale globului. Prin urmare, interesele strategice ale SUA pun automat zona într-o nouă lumină.
Apoi, politica de securitate la Marea Neagră, regândită acum câţiva ani de oficialii SUA şi NATO, a stimulat decisiv dezvoltarea unei relaţii propice a americanilor şi europenilor cu Turcia. Asta, într-o zonă în care Rusia, celălalt mare actor riveran, face dintotdeauna eforturi să deseneze sferele de influenţă potrivit ambiţiilor istorice pe care le are la marginea Europei.
Tocmai în contextul acestui joc complex, angajat de aliaţii transatlantici la Marea Neagră, trebuie înţeles şi sensul parteneriatului strategic încheiat de România şi Turcia la finele anului trecut, un acord încurajat intens de partenerii-cheie ai celor două state şi a cărui pregătire a necesitat investiţii diplomatice masive pentru depăşirea unor fricţiuni din trecut, care pentru o perioadă au ţinut Ankara şi Bucureştiul în încordare.
Venind şi mai în actualitate, este de remarcat importanţa strategică pentru Occident a Turciei pe cele două mari dosare, iranian şi sirian, cu atât mai mult cu cât, în ultimele 18 luni, Kremlinul şi-a demonstrat capacitatea de a gripa mecanismul diplomatico-militar avut în vedere de liderii vestici în cele două cazuri.
Or, în timp ce la Bucureşti criza politică şi impredictibilitatea se adânceau, iar puterea nou instalată prin suspendarea preşedintelui Traian Băsescu transmitea Moscovei mesaje dulci chiar prin vocea noului ministru de Externe, Andrei Marga, nu este de mirare că la Washington, Londra şi Bruxelles temerile cu privire la perspectivele care se anunţau în România au început să prindă contururi serioase.
Tot în timpul Administraţiei Băsescu, Bucureştiul s-a remarcat prin câteva iniţiative-cheie pe zona diversificării resurselor energetice, o zonă în care interesele concurente, economice şi geostrategice, amplifică dificultăţile care apar în calea găsirii unor soluţii.
Este binecunoscut faptul că România a fost una dintre vocile care au insistat constant pe soluţia Nabbuco, dar care s-a aflat şi la originea proiectului AGRI.
Ajutarea României să revină pe calea normalităţii, după ce Constituţia şi instituţii esenţiale ale statului de drept au fost afectate de „zelul” noii alianţe venite la putere, a beneficiat de un suport special şi din partea Berlinului.
Ar fi cu totul infantil de presupus că Administraţia Merkel se implică în astfel de crize fără o solidă şi prealabilă informare şi fără să aibă în vedere mai ales interesul naţional al Germaniei.
Din acest punct de vedere, Berlinul a avut toate motivele, şi le are în continuare, să evite un derapaj total al României, care sub preşedinţia lui Traian Băsescu s-a sincronizat aproape perfect cu Germania în chestiunea legată de administrarea crizei financiare din Europa.
Bucureştiul a ales de la bun început calea tandemului „Merkozy”, iar Traian Băsescu, în calitatea sa de preşedinte, nu a lăsat loc de echivoc.
Dincolo de măsurile de austeritate pe care, pe plan intern, le-a cerut şi obţinut de la Guvernul Boc, Traian Băsescu a mers până acolo încât, în timpul dezbaterilor tot mai intense pe plan european despre reevaluarea tratatelor comunitare şi instituirea unor tipuri noi de cedare de suveranitate, s-a declarat adeptul Statelor Unite ale Europei.
Un concept revoluţionar, dar aproape imposibil de realizat. Totuşi, din punct de vedere politic, semnalul astfel transmis de preşedintele român nu a lăsat la vremea respectivă nimic neprecizat.
Întâmplător sau nu, în persoana lui Băsescu şi în direcţia politică şi economică a României pe timp de criză, Merkel a găsit în toţi aceşti ani un aliat preţios, mai ales că în sânul UE punctul de vedere al Berlinului s-a confruntat cu numeroşi adversari.
Or, din punct de vedere al respectării regulilor într-un stat democratic, dar şi din punct de vedere tactic, nici Germania nu ar fi avut de ce să cauţioneze puciul de la Bucureşti. Nemaivorbind că, din declaraţiile anterioare cel puţin, liderii USL transmiseseră suficiente semnale de divorţ sau incompatibilitate cu linia pe care şi-o asumase Băsescu în Europa.
