Zilele acestea a intrat în librării volumul cu numărul al Operelor lui Emil Brumaru. Adunate sub titlul „Cerşetorul de cafea”, în această lucrare sunt prezentate la loc de cinste epistolele poetului din Iaşi scrise de-a lungul timpului câtorva prieteni, printre aceştia numărându-se Alex Ştefănescu şi Lucian Raicu.
Cu o prefaţă semnată de Livius Cio-cârlie, cartea apărută la editura Polirom constituie o superbă scufundare în viaţa acestui etern îndrăgostit de cafea, de femeile cu forme pline şi de viaţa dulce-amăruie a vechilor moşieri ruşi din scrierile lui Cehov.
Volumul începe cu o biografie a sa, pe ani, care însă nu este o trecere în revistă formală a vieţii şi activităţii poetului, ci, dimpotrivă, o poezie în sine. Iată de pildă cum este „indexată” copilăria lui Emil Brumaru:
1939 Emil Brumaru se naşte la 1 ianuarie, în Bahmutea, judeţul Tighina, Basarabia, într-o familie modestă. Tatăl, Grigore Brumaru, este funcţionar C.F.R., mama, Elisabeta Brumaru (fostă Trelea), învăţătoare. Mama îi va povesti că s-a născut, de fapt, pe 25 decembrie 1938, dar a fost declarat mai tîrziu ca să nu fie luat în armată cu un an mai devreme.
1943-1944 Familia, refugiată din Basarabia, stă, pentru un timp, în Curtea de Argeş, la o soră a mamei, Vera, căsătorită cu Dumitru Enescu. La parter se află o cafenea cu două mese de biliard. Copilul se îndrăgosteşte de o bilă roşie.
1945-1946 Tatăl obţine postul de impiegat de mişcare în gara Merişani. Locuiesc înghesuiţi într-un canton, lîngă un pod de fier. Ca să nu rămînă singur acasă, mama ia băiatul în clasa I, neînscris, în orele ei de predare.
1946 Tatăl este mutat cu serviciul la Ciceu. Locuiesc într‑un pavilion C.F.R. Clasa I, de data aceasta înscris, avînd-o ca învăţătoare tot pe mama. Citeşte, dîndu-se în scrînciob, o ediţie pentru copii, cartonată, despre Gulliver în ţara piticilor şi a uria-şilor. Fură, fiind într-o vizită, cu mult sînge rece, dintr-o enciclopedie germană, tăind-o cu o lamă, foaia lucioasă, ilustrată cu soiurile de ciuperci. Este atacat şi trîntit la pămînt, în drum spre şcoală, de curcanul doamnei Manolache, soţie de picher.
1947-1948 Iarăşi, tatăl e mutat cu serviciul la Belceşti, în judeţul Iaşi,devenind şef de haltă. Locuiesc chiar în haltă. Clasele a II-a şi a III-a. Citeşte Robinson Crusoe într-un vagon stricat, pe linia moartă, Aventurile lui Tom Sawyer, 20.000 de leghe sub mări, Aventurile lui Arthur Gordon Pym. Construieşte o colibă. Mama promite că aduce de la Iaşi un sac de cărţi. Nu se ţine de cuvînt, plîns memorabil, în hohote…
1949-1950 O nouă schimbare de domiciliu, în Iaşi, la periferia oraşului, lîngă bariera de la Socola. Clasele a V-a şi a VI-a la şcoala „Gh. Mârzescu”. Îl are coleg de bancă pe fiul unui mic merciant. Împrumută de la el, din podul casei ticsit cu cărţi, sute de romane poliţiste şi de aventuri. Îl fascinează Arsène Lupin. Ţine un jurnal cifrat. Vrea să devină detectiv sau muschetar. Este făcut pionier. Joacă rolul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot la o serbare de sfîrşit de an.
1951 Se mută, tot în Iaşi, pe strada Dobrogeanu-Gherea (astăzi I.C. Brătianu), vizavi de grădina de vară Pomul Verde, în apropierea Teatrului Naţional. Din clasa a VI-a pînă în clasa a X-a, la Şcoala Medie nr. 1 (actua-lul Colegiu Naţional), pe atunci doar de băieţi. Face parte din „gaşca teatrului”.
1953 Apare Mihai Eminescu, Opere, vol. IV: Poezii postume, în ediţia Perpessicius. Citeşte un an întreg numai postumele lui Eminescu. Scrie versuri foarte proaste. Din cauza unei bătăi, în vacanţa de vară, este reclamat la Inspectoratul Şcolar şi propus pentru exmatriculare. Se intervine şi totul reintră în normal.
1954 Cumpără de la un anticariat Les Fleurs du Mal. Îl buchiseşte cu dicţionarul. Îi cade întîm-plător în mînă Istoria literaturii române. Compendiu de G. Călinescu. O citeşte şi o reciteşte ca pe un roman de aventuri, neştiind nimic despre majoritatea scriitorilor şi cărţilor. Continuă să scrie versuri sub diferite influenţe.
1956 Întîlnire providenţială cu Eleizer Frenkel, profesor la o şcoală unde lucra şi mama. Profesorul are o cameră enormă, plină cu cărţi, pe cîte trei rînduri pe rafturi şi pe jos, în mormane. Împrumută orice, oricînd. Arghezi, Bacovia, Blaga, Ion Barbu, Fundoianu, Blecher, în ediţii princeps, uneori cu dedicaţii, ba chiar şi Istoria mare a lui Călinescu… autori interzişi pe vremea aceea… Prima lectură din Kafka, în limba franceză.
În ultima clasă, a X-a, înfiinţează „Clubul moluştelor celebre”, format din el şi colegul de bancă, Ferdinand Hancearek. Termină Şcoala Medie nr. 1. În toamnă intră la Facultatea de Medicină din Iaşi, secţia Medicină generală.
Pentru rezultate foarte bune la învăţătură, este făcut membru UTM. Peste nici trei luni este propus să fie dat afară din UTM. Motivele sînt: 1) refuză să se aboneze la Scînteia tineretului; 2) nu participă la defilarea de 1 Mai; 3) nu îşi salută colegii; 4) „are anumite surîsuri ironice la ora de histologie, cînd se uită în microscop”. (Peste ani, Dinescu îi explică logica acestei vini: „Bre, tu vedeai acolo, la celulă, structura intim-putredă a comunismului!”) Scapă doar cu vot de blam cu avertisment.
Şi tot aşa, punând „cărniţă” poetică pe cifrele din biografie, curge viaţa doctorului Brumaru de la naştere până azi.
Din scrisori răzbate acelaşi fior cehovian, căci misivele sale sunt ca nişte mici bârfe literare scrise când cu pasiune, când cu o dulce plictiseală. După cum o declară, el face „harcea parcea” literatura universală chibiţând cu drag despre opera unor „colegi” ca Dostoievski, Turgheniev, Cehov, desigur, conu’ Mihai (Eminescu – n.r.), dar şi despre cea a contemporanilor.
Iată, de pildă, o scrisoare a sa către Lucian Raicu:
„Stimate domnule Lucian Raicu,
Încerc să vă scriu o scrisoare nu cînd, aşa cum mi se întîmplă uneori dimineaţa, aburit de cafea, sufletul mi se dilată brusc şi parcă zăresc ceva, nu ştiu precis ce, dar am senzaţia că aş putea comunica, aş putea bucura, aş putea să fiu iar viteaz şi pur printre cuvinte (…) Să continui deci, fără har, scrisoarea. O, de‑aş avea o sfoară de moşie, un conac în ruină, cîţiva mesteceni şi-un samovar! Să-mi pun o haină uşoară, să-mi iau pălăria de pai şi puşca de vînătoare, să-nham o iapă calmă la şaretă şi, fluierînd prepelicarul, să plec la plimbare! Să mănînc somon şi batog, să joc biliard la o moşieriţă tînără şi văduvă, vecină îmbrăca-tă-n museline albe, trupeşă şi tandră, ahtia-tă după discuţii fine (…)!”
„Cu samovarul pe masă şi conacul devastat de lene”
Într-o minunată declaraţie de dragoste către marea literatură rusă, el îi scrie criticului Alex Ştefănescu, pe care îl numeşte tandru „Alexei Alexandrovici”, că şi-ar dori să trăiască „Cu samovarul pe masă, conacul devastat de lene şi cu fiica mea, Andriuşka Ermilianovna, zbîrnîind ca avionul prin încăperi” .
„Dragă Alexei Alexandrovici,
În orăşelul nostru, capitală de judeţ, au înflorit şi apoi s-au scuturat salcîmii. Actriţele Teatrului Naţional au plecat într-un turneu în Polonia. Singurul nebun al oraşului, un doctor schizofren, circulă, surîzînd sardonic, prin centrul orăşelului. Poetul M.U., cu care m-am întîlnit acum cîteva zile, pe Cuza Vodă Prospekt, mi-a declarat, aşa, ca chestie, că-i tot genial şi deci nu mai au nici o şansă Nichita şi alţi «căcănari». Fiţuica literară (cu apariţie ruşinos de lunară) îl desfiinţează (prin A.D., o burtă roz, cum ţi-am spus şi la telefon) pe Dinescu. La Colocviul naţional studenţesc «Mihail Eminescu», studente cu buci crăpate mirific în blugi vorbesc porcării despre, vorba Floricăi Mitroi, «Conu’ Mihai». Oh, unde-i el să le crăcească-n amfiteatre! Eu m-am dat, după metoda chinezească, cu nişte unsoare mentolată în palme ca să-mi treacă durerea de dinţi! Curînd voi citi scrisorile lui Călinescu către Alice şi poate mă voi cufunda într-un roman al bătrînului Dosto.
***
După cum vezi, scumpe Alexei Alexandrovici, am pus o cruciuliţă micămică şi mi s-a întrerupt raportul. Ştii de ce? Uite, mi-a venit deodată să te întreb nişte chestii. Trei! Prima, ca s-o luăm metodic, ar fi: de ce, iubite Alexei Alexandrovici, de ce Ippolit, ştii care, Ippolit Terentiev, cel cu confesiunea, tuberculoza şi sinuciderea ratată, avea el o plapumă de culoarea verde? Ei? A doua, nepreţuite Alexei Alexandrovici, a doua întrebare e tot atît de simplă: pentru ce Stavroghin, ştii dumneata care, cel atît de demonic prezentat de-o lume întreagă, dar atît de simpatic în fond (am subliniat anume ca să‑ţi dai seama că părerea mea nu-i o scăpare de condei, ci o judecată îndelung cîntărită), pentru ce, te întreb, în timp ce fetiţa aceea se spînzură, el a văzut un păianjen foarte mic, roşu, păianjen ce apoi l-a obsedat atît? A treia întrebare, şi ultima, preacinstite Alexei Alexandrovici, este tot uluitor de simplă: de ce tapetul camerei în care locuia Raskolnikov, tipul acela care-a omorît baba cu toporul, de ce, repet, tapetul camerii lui era galben? Ai putea să-mi răspunzi la aceste întrebări, Alexei Alexandrovici? (…) Tamara Nikolaevna, soţia mea, este supărată că nu a luat premiu la Piteşti. Lasă, i-am zis eu, nu fi descompusă din atîta lucru, ce naiba!
***
Marea mea tragedie, Alexei Alexandrovici, e că nu mai am voie să beau cafea. Pare un fleac, un moft, o iluzie, dar, vai, e o catastrofă, tăicuţule. (Trec pe stilul din Oameni sărmani!) Înainte, cu ceaşca de teracotă-n faţă, plină ochi, cu sufletul aburit, cu mîna fermă, tăiam în cuvinte ca-n brînză. Acum, doar cîteva guri dacă-mi permit, şi acelea cu buzele de-abia întredeschise, din cafeaua Tamarei Nikolaevna pe care, ca un masochist distins, eu i-o fac. Dar l-am dat dracului de propranolol, deşi inimioara, drăguţule de Alexei Alexandrovici, tot pe lîngă sută bate. Să bată-n mă-sa-n cur! Cu propranololul acela îmi tăiam toate circuitele ironice! Dar ce vroiam să‑ţi spun eu? Că mi-e dor de o prietenie mare, ca-n adolescenţă, de-o tulburare întru Arghezi (ţin minte cum odată, cu un fost prie-ten, Adi Cusin, citeam, pu-ţin aburit de vin, suit pe masă, la Dolhasca, versuri de Arghezi şi plîngeam, plîngeam, tăicuţule, şi nu puteam decît să icnesc din cînd în cînd: «Genial moşneagul, genial moşneagul!»), de-o întîlnire a sufletelor în lectura celor mai frumoase cărţi”.
