Pe o stâncă neagră, într-un nou hotel,
Unde cură-n poale un râu de bani, nu prea mititel,
Plânge şi suspină tânărul Negoiţă,
Dulce şi suav ca o garofiţă (plantată pe domeniul public al sectorului 3 din Capitală);
Căci în bătălie PSD-ul lui dorit
A plecat la prezidențiale şi n-a mai venit.
Ochii săi, cam tulburi, ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele (tot din cele plantate pe domeniul public al sectorului 3);
Însă domnul frate (patron la unul dintre cele mai galonate cluburi de fotbal ale României, pe care l-a dus în ruină) lângă el veghează
Şi cu dulci minciuni, ca pe jucătorii și suporterii lui Dinamo, îl îmbărbătează.
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
– „Eu sunt, bune coleg, Ciolacu’l tău dorit;
Eu, şi de la alegeri mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată (o parte spre Teleorman și alta spre orașul Voluntari).
Dar deschideţi poarta… PNL-iștii mă-nconjor…
Vântul suflă rece… Sondajele mă dor!”
Tânărul Negoiţă la fereastră sare.
Apoi el la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii (deoarece atunci începe programul animatoarelor în hotelul cel mare al lui Negoiță) astfel i-a vorbit:
Articolul integral este disponibil pe Academia Cațavencu: