La un moment dat, părea că România va lua definitiv apă după numai două decenii şi un pic de navigare prin mările tulburi ale tranziţiei de la totalitarism la democraţie. Totuşi, încă nu a făcut-o şi, cu toate că valurile izbesc puternic carena societăţii în care trăim, rămân suficiente şanse să nu picăm testul suprem.
Totul atârnă de îndeplinirea a două condiţii generale, întrucât numai o aşezare corectă a matricei va putea influenţa pozitiv şi decisiv modul în care se vor rândui lucrurile de aici înainte.
Întâi, e clar că urgenţa şi apelul la reînnoirea clasei politice sunt mai actuale şi vitale ca oricând, dar este esenţial ca presiunea publică în acest sens să se facă simţită tot mai mult. Rolul societăţii civile, aşa de precar cum a ajuns conceptul ăsta în România zilelor noastre, nu are altă soluţie decât să se umfle şi să preseze. Însă cum tema asta a făcut deja obiectul unui editorial anterior, nu voi mai întârzia în detalii.
În al doilea rând, este vorba de justiţie. De prestaţia ei acum, în cele mai vitrege condiţii, şi de capacitatea sa de a se autodefini, la rându-i, ca o putere distinctă în stat depinde însăşi ancorarea definitivă a României în paradigma societăţii deschise.
Conştiinţa celor învestiţi şi plătiţi de noi toţi ca să o înfăptuiască, precum şi Constituţia ţării ar trebui sa fie armele redutabile cu care justiţia din România poate face faţă, oricând, oricărui asediu la care este supusă de către cei mai influenţi dintre cei influenţi şi, evident, de către instituţiile pe care aceştia au reuşit să şi le subordoneze sfidând litera şi spiritul legii.
Să nu fim copii: rolul justiţiei, pe timp de pace, este colosal şi egalează, ca anvergură a misiunii şi a implicaţiilor sale, rolul pe care îl mai poate juca numai armata, în vremuri de război.
Când politicienii o iau razna şi când cetăţeanul devine infractor, justiţia rămâne singura unealtă cu care o ţară îşi poate ţese reţeaua de poteci care să o ferească de căderea liberă în prăpastia haosului.
Din acest punct de vedere, deschiderea sutelor de dosare penale la nivel naţional, prin care se urmăreşte trimiterea în judecată a celor vinovaţi de fraudarea referendumului din 29 iulie, este fix ceea ce trebuia făcut în condiţiile multiplelor suspiciuni existente.
Rolul procurorilor şi, ulterior, al judecătorilor este potenţat şi de faptul că tranşarea crizei politice din România depinde în mare măsură de acurateţea rezultatelor de la urne.
Cât timp o instanţă obiectivă nu va exprima un punct de vedere lipsit de echivoc, riscul escaladării tensiunilor, tocmai din cauza unei remanente lipse de credibilitate, este real şi va produce efecte greu de cuantificat şi, mai ales, de contracarat.
Este cert că iniţiativa Parchetului, altminteri una cât se poate de normală într-o ţară normală, i-a şocat pe mulţi şi a zdruncinat nervii tari ale celor mai vrednice de oprobiu figuri ale politicii de vârf.
Deşi în ultima perioadă justiţia din România a dat semnale explicite că nu mai vrea să continue ca până acum şi că va lua în serios principiul separării puterilor în stat (dovadă chiar deschiderea unor dosare penale cu implicaţii politico-economice uriaşe, dar şi condamnarea unor personaje de prim rang pe care părea imposibil să le vezi în ipostaze carcerale), totuşi, zilele trecute au existat voci care să se declare pur şi simplu surprinse sau care să se dedea la atacuri murdare la adresa independenţei procurorilor.
Retorica iliesciană, de tipul „haite de procurori” hăituiesc electoratul ca în anii lui Dej, nu are de ce să inhibe.
Ea este în cel mai bun caz ipocrită şi, într-adevăr, ce poate fi mai trist când astfel de paralele sunt preluate de cei mai tineri lideri ai statului, în condiţiile în care cel care dă tonul în astfel de termeni este el însuşi un personaj care şi-a început ascensiunea tocmai în perioada la care face trimitere, iar asta ca tartor al studenţimii care devia de la linia „sănătoasă” a Partidului?
În parte, debitul de an ploios cu care a curs zilele trecute vitriolul aruncat în ochii justiţiei poate fi justificat prin faptul că niciodată fraudarea alegerilor nu a fost anchetată temeinic, iar partidele, indiferent de culoarea lor politică, au recurs în fiecare ciclu electoral la cele mai rudimentare metode de viciere a rezultatelor scrutinului.
La acest capitol, restanţele României sunt evidente. Dar lucrurile încă se pot schimba.
E adevărat că meteahna este veche şi poate că, de pildă, nu degeaba legea electorală a fost modificată în ultimii peste 150 de ani într-un ritm care nu-şi are egal, iar pârghiile fraudării şi imaginaţia hoţilor de voturi au atins culmile neruşinării.
Prin urmare, apostolii îndoirii votului după principiul înmulţirii vinului nobil cu apă au demonstrat că surprinderea prin care au fost luaţi a fost fără de măsură, au confirmat, prin nervozitatea cu care au combătut ancheta Parchetului, că operaţiunea nu are precedent şi au dat cel puţin impresia că ar avea ceva de ascuns.
Chiar aşa: de ce atâta isterie pentru ceva atât de normal precum anchetarea unor suspiciuni aduse la cunoştinţa unor procurori? Doar procurorul purcede la aşa ceva în atât de multe situaţii. Nu-i vorba că o are în sânge, ci că e pur şi simplu în fişa postului.
Dar nici măcar reacţiile condamnabile ale unor lideri politici care se tem de reformă ca dracu de tămâie nu contează suficient încât să fie ţinute minte mai mult de cinci minute şi apoi trimise la plimbare.
Merită, însă, reţinut că criza politică de la Bucureşti marchează ultima zbatere demnă de luat în seamă a restauraţiei şi ţine numai şi numai de noi să îi tăiem toate canalele prin care mai poate fi resuscitată.
Pe lângă tot răul produs de cufundarea României în trista experienţă care face din 2012 un an „de neuitat”, există şi ceva cu adevărat bun: s-au întrunit toate premisele necesare ruperii cu o tradiţie nefastă. E unul din acele „ceasuri” ale istoriei în care fundamental devine să înţelegi care dintre opţiuni sunt cu adevărat fundamentale.
De ce să mai aşteptăm 20 de ani sau poate mai mult ca să avem în sfârşit parte de un proces electoral corect şi de ce să nu aruncăm la coşul de gunoi al istoriei furtul şi cumpărarea de voturi, turismul electoral şi tot sistemul prin care partidele politice şi politicienii iresponsabili şi-au asigurat accesul la putere sfidând adevărata voinţă populară?
Acum, când imposibilul a fost convertit în opusul său, iar Parchetul a demarat cea mai amplă vânătoare de hoţi electorali, ei bine, acum este momentul ca tot cursul evenimentelor să se întoarcă în favoarea României.
Este, de aceea, obligatoriu ca procurorii şi judecătorii să-şi joace cartea până la capăt, iar paşii anchetelor şi rezultatele lor să se plaseze dincolo de orice dubiu.
Dacă tot pare că a început cu dreptul, este vital ca justiţia să facă proba că nu se va lăsa influenţată nici de o parte a politicii, nici de alta, căci numai un demers ce-şi are ca unic cenzor legea poate, în cele din urmă, legitima operaţiunea fără precedent de depistare a fraudelor din 29 iulie şi va fi în măsură ca, prin pedepsele care în mod normal ar trebui să curgă, să îi descurajeze pe toţi cei care se gândesc să fure în continuare votul românilor.
Pe de altă parte, moemntul de care vorbim reprezintă testul cel mai mare pe care justiţia îl dă de când deceniile de viaţă şi activitate ale soţilor Ceauşescu şi-au găsit morbidul sfârşit în acea zi mohorâtă de decembrie, la Târgovişte.
Dacă procurorii şi judecătorii din România vor reuşi, zorii unei schimbări în bine nu vor mai fi pură metaforă. Şi, siguri să fim, actul de justiţie chiar nu va mai fi la fel!
P.S.: Dacă vor vrea cu adevărat să facă lumină şi să demonstreze că nu acţionează altfel decât în cel mai obiectiv mod cu putinţă, procurorii vor trebui să găsească normal îndemnul de a-i cerceta şi pe cei care, prin cele mai ingenioase, dar ilegale mijloace, au împiedicat prezenţa unor cetăţeni la referendumul pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu.
Iar asta o spune un om, subsemnatul, care a refuzat pe 29 iulie 2012, pentru prima oară de când a dobândit dreptul de vot, să participe la un referendum pe care l-a considerat nociv din toate punctele de vedere. Dar, indiferent de opţiunile particulare ale fiecăruia dintre noi, frauda rămâne fraudă şi nimic nu poate justifica pasivitatea în faţa ei.
