Am sărbătorit recent darul unei cărţi, mai presus de mofturile scriitoriceşti ale momentului tulbure pe care-l trăim, la publicarea recentă a unei variante manuscrise a Jurnalului lui Nicolae Steinhardt. Am putut contempla astfel un text rescris din memorie după pierderea temporară a primului jurnal, devenit legendă mult mai târziu, prin publicarea sa din 1990. Deunăzi, acest jurnal, extaz mirabil al unui suflet consumat de fericirea posibilă, pe care Dumnezeu continuă să o ofere în locuri unde nimeni nu o caută, mi‑a sugerat mai mult ca oricând tragismul acelei frumuseţi, aproape intangibilă, pe care am sperat-o în decembrie 1989, crezând că ne-am eliberat de spectrul dictaturii. Eliberare căreia i-a lipsit, din păcate, şi exorcizarea necesară, care s-a tot îndepărtat în anii care au venit, pe nesimţite şi negândite. Şi chiar de speram ca într-o bună zi comunismul să se cureţe dintre noi, cu toate că întârzia să o facă, credeam că atunci când o va face va părăsi definitiv scena conştiinţelor noastre.
Ei bine, lucrurile au fost mai complicate şi, după intrigi repetate cu serioase lovituri de situaţii, romanul tranziţiei româneşti îşi desfăşoară încă acţiunea. Au trecut mai bine de douăzeci de ani şi Jurnalul fericirii lui Nicolae Steinhardt, iarăşi şi iarăşi, ne surprinde ca la liturghie, nepregătiţi. În primul rând pentru că n-am înţeles ce soi de otravă ne-a intoxicat până în 1989 şi am ajuns, precum sclavii evrei ieşiţi din Egipt, să regretăm în mod perfect sacrileg ceapa oferită gratuit robilor care clădeau templele păgâne în fibra intimă a propriului lor sânge. Apoi, fiindcă nimeni şi nimic nu poate clădi răul pe minciună fără să caute să îngâne cu orice preţ luciditatea adevărului din conştiinţe.
Totalitarismul ateu, importat dinspre Soare Răsare prin harul apropierii geografice şi al compromisurilor puterilor, sistemul subtil, expert în salvarea aparenţelor, revine peren din perversiunea răului şi este ilustrat de exemplul crimei perfecte pe care nimeni nu ştie să o dezlege. Acest mister nu se dezleagă cu mijloacele aflate la îndemâna oricui, iar Steinhardt ne-o spune fără pardon, făcând radiografia răului adormit, dispus să renască din pofta de putere care-l consumă fiindcă nu o mai are aşa cum ar dori. „Nu prin simptome a căror interpretare stă la îndemâna oricui se poate rezolva misterul. Numai microsemnalele, acele amănunte infime pe care nici criminalul cel mai prudent şi mai organizat nu le poate acoperi ori desfiinţa, sunt în măsură să arunce oarecare lumină în astfel de «afaceri tenebroase» (…). Boala şi minciuna, în travesti, sunt depistate de fulgerătoarea sensibilitate la miniamănunte a specialistului sau cercetătorului cinstit sau abil care nu se mărgineşte să analizeze ceea ce vinovatul, boala sau tiranul îi prezintă cu făţarnică obiectivitate spre examinare”.
Ei bine, dinspre scena publică ne putem lăsa surprinşi de miza în voga momentului, aceea de a crede că suntem toţi nu numai uituci, dar şi căscaţi. Mulţumită Cerului ne-am suprapus în săptămânile trecute peste competiţia olimpică de la Londra, unde am trăit şi noi cu sufletul la gură cinstea sau fair play-ul întrecerilor citius, altius, fortius, dându-ni-se şi nouă şansa să mai arătăm lumii deviza noastră ca neam. Şi cum să nu ne fi mângâiat smerenia simplă şi jertfa neştiută ale celor care, urcaţi pe podium, ne-au făcut încă mândri de apartenenţa la patrie. Cum să nu ne fi umezit ochii bucuriile victoriei acestor oameni care mai cred în preţul sacrificiilor creatoare şi care ne-au demonstrat că orice caracter se clădeşte doar din jertfă, nu şi din meserie. Şi ne-am ridicat mândri în picioare, în faţa televizorului, când două dăţi la rândul s-au auzit acordurile imnului nostru. Nu pentru faptul de a constata că nu ştim să facem galerie nici acum când tot românul călătoreşte în lume, cât mai curând pentru chipurile brăzdate de muncă ale celor doi sportivi, scăldate în soarele imperial al întrecerilor olimpiene.
Da, Jocurile Olimpice care aleargă după cununi pieritoare, dar care forjează caractere adevărate prin şcoala vieţii. Un bun-simţ drept caracter, care poate duce sufletul într-un târziu la întâlnirea cu Dumnezeul cel adevărat. Doar pentru o tagmă Hristos foloseşte reproşul şi severitatea. N-o face niciodată cu aceia care, deşi păcătoşi, rămâneau oneşti cu ei înşişi, ştiind că măştile nu-l pot înşela pe Domnul. „Vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţie!” Nici un reproş pentru excluşii societăţii, ci mai curând pentru cei care au făcut o meserie sacră, magică, din statutul lor de învăţători şi păstori. „Vai vouă, fariseilor făţarnici!” Tagma ce făcuse meserie din slujba Domnului prin cultivarea preciziei ritualiste sau a discursului viclean îşi pervertise sufletul în chichiţele legii. Ori ştiinţa exacerbată a detaliului este arta diavolului, jocul nu ca miză, ci ca regulă. Este întunericul total în sufletul celui care face din „arta” sa prilej de judecată, ură şi dezmăţ.
Credinţa creştină ne spune că răul nu este o convenţie ideologică, ci o forţă care-l exclude pe Dumnezeu din alegerile omului. Răul câştigă foarte mulţi slujitori predicând în mod paradoxal contra păcatului. Numai că el schimbă sensurile, iar căinţa devine stricto senso sensul de culpă al celui care-şi plânge în păcatul său nu neglijenţa faţă de iubirea Părintelui ceresc, ci orgoliul rănit al marilor sale speranţe ariviste. Gustave Thibon, coleg cu Steinhardt întru ale filosofiei de viaţă, legat de lucrul pământului şi de taina vremii, spunea că mai înainte de a vedea răul în asociaţii sau instituţii el se află în inima omului. Nu vindeci un lepros schimbându-i apa din cada unde se scaldă.
Încerc mândria de a fi român, însă nu pot accepta să renunţ la discernământ şi la spiritul critic atunci când negura poliloghiilor se aşterne peste locurile interioare, distrăgându-mă de la bunul-simţ. Nobleţea, demnitatea par acum intrate în umbră. Deh, a fost tare cald vara asta. Constat că a parveni a devenit de mult scopul vieţii noastre publice, iar arivismul este învestit cu statut moral pentru floarea cetăţii! Credem oricui, credem orice. Dispreţul a devenit sinonim sensului civic pe care noi, românii, nu l-am avut niciodată prea puternic. Pe fondul acestor lipsuri, fără reacţiile serioase ale celor de jos, a fi creator de basme este o ocupaţie înfloritoare în viaţa cetăţii. Olimpiada ne-a adus inexorabil sensul lui „Deşteaptă‑te române!”. Îmi revine în minte acum rugăciunea deşteptării, în atât de puţin auzitul nostru imn, din păcate, la ultima Olimpiadă. N-ar fi rău dacă ne-am strădui să dăm glas conştiinţelor şi am lăsa pentru mai târziu zidurile de piatră în favoarea catedralelor morale ale mântuirii. „Deşteaptă-te, române!” Trezirea din somnul de moarte al atâtor calităţi istorice pe care nu le-a otrăvit încă indolenţa. Până nu va fi prea târziu. Speranţa moare ultima, speranţa în Dumnezeu nu moare niciodată.
Mihai Frăţilă este episcop greco-catolic de Bucureşti
