După ce asişti câteva luni bune la spectacolul halucinant care rulează pe scena politică nu ai cum să te gândeşti că România va putea să reintre pe cursul unei normalităţi măcar relative dacă în perioada care urmează nu se vor produce câteva schimbări de substanţă. Oricum, anul 2012 va rămâne unul special din cel puţin două perspective.
Întâi, pentru că evoluţiile care au dus la punerea reală în pericol a statului de drept, iar odată cu el a tuturor celor care cred cu tărie că o ţară nu poate fi administrată în beneficiul cetăţenilor săi decât în baza unui respect nealterat al legii şi transparenţei, ei bine, aceste evoluţii ar putea sta la temelia resetării modului în care se face politică în Romania, ca şi a modului în care electoratul şi societatea civilă în general se raportează la cei care vin în peţite pentru a cere, în final, doar votul.
Este clar că lucrurile nu mai pot avansa după modelul patentat în ultimii 22 de ani, iar ruptura aproape ireconciliabilă dintre societate şi clasa politică, la care s-a ajuns acum, constituie un semnal de alarmă cu două viteze: dacă vom ţine cont de el, vom reporni la drum cu o a doua şansă, dar garanţia unui eventual succes va depinde în continuare de consecvenţa cu care vom urmări ţintele care contează, în raport cu interesul naţional.
Dacă, din contră, îl vom ignora chiar şi acum, când panta pe care alunecăm este mai abruptă ca oricând, vom avea în faţă o nouă perioadă de „carantină”, iar decalajul dintre România şi statele din Uniunea Europeană se va accentua într-un ritm incomparabil mai alert.
Aici, paralela cu anul 1990 este şi necesară, şi perfect justificată. Dintr-un motiv sau altul, România a ratat atunci întâlnirea cu istoria, iar preţul plătit ne-a fost, sper, cât se poate de clar.
Însă întrebările care rămân nu mai ţin neaparat de cum s-a ajuns în situaţia în care o guvernare proaspăt instalată a reuşit în timp record să pună sub semnul întrebării toate, dar absolut toate lucrurile bune (puţine, e drept, dar esenţiale) care s-au întâmplat în România primelor două decenii de după Revoluţie.
Răspunsul este simplu şi nici nu ne mai încălzeşte cu ceva: trăim punctul culminant al epocii primitive din politica românească, ea însăşi un efect al unei pepiniere de politicieni de care s-au îngrijit doar hoţii.
În ciuda faptului că, în intervalul scurs, garnitura de lideri politici a fost întinerită – trecerea timpului fiind în acest caz unica forţă motrice a respectivului proces – metehnele, mentalitatea retrogradă, reţelele de complicităţi şi dispreţul nutrit faţă de interesul naţional s-au perpetuat în cadenţa obişnuită.
Prin urmare, necunoscuta care contează şi care se profilează este dacă, având în vedere că anul 2012 marchează un punct de inflexiune în devenirea României post-decembriste, se va şi petrece primenirea de care este atâta nevoie; dacă există o garnitură de lideri politici ale căror valori să corespundă urgenţelor pe care le impune momentul, iar de cealaltă parte, dacă societatea românească este dispusă să le acorde creditul fără de care schimbarea ar deveni imposibilă.
Deşi nevoia unui viraj puternic, dată fiind situaţia la care s-a ajuns în ultimele luni, este incontestabilă, condiţiile în care acesta este obligat să se producă sunt cu adevărat vitrege.
Abuzurile care s-au succedat şi care au vizat Constituţia, legile şi instituţiile-cheie au făcut rapid din România o variabilă care complică pe termen lung orice ecuaţie economică şi politică în care va trebui luată în calcul.
Politic şi strategic, Bucureştiul a devenit în timp parte a unei reţele complexe de parteneriate externe, o zonă în care credibilitatea şi predictibilitatea au rol determinant.
Evoluţiile interne vor reverbera, însă, în cel mai nefast mod cu putinţă şi probabil că numai o reacţie populară hotărâtă, în următoarea perioadă, va mai putea atenua din şocul produs de liderii de la Bucureşti, astfel încât timpul necesar recâştigării încrederii partenerilor din afara ţării să fie ceva mai scurt.
Şi din punct de vedere economic lucrurile sunt cât se poate de palpabile. Criza politică va determina pieţele să trateze România cu o răceală considerabil mai ridicată decât până în prezent, iar România avea deja probleme mari legate de competitivitate.
Costurile se vor vedea în curând, iar aici e vorba de mulţi, foarte mulţi bani.
Concluzia: din perspectiva încurajării investitorilor străini să intre pe piaţa autohtonă şi a eforturilor de a ţine în frâu dobânzile la care Bucureştiul se împrumută de pe pieţele externe, anul 2012 este unul perfect compromis.
Reticenţa creşte, iar semnale în acest sens au curs în ultimele luni cu nemiluita. Poziţiile exprimate de ambasadorii unor ţări care, în general, dau ora exactă pe pieţe şi în mediul de afaceri global sunt cea mai bună dovadă că perspectivele care ne aşteaptă nu sunt îmbucurătoare.
În timp ce toată lumea aşteaptă să vadă cum se va termina criza politică din România, unele afaceri pică, altele pleacă, iar altele au fost îndepărtate din start de această ţară din estul Europei în care, paradoxal, legea şi instituţiile par infinit mai vulnerabile decât mulţi dintre care bagă mâna în avutul public.
Toatea astea se petrec într-o perioadă în care perspectiva de creştere economică a României a fost deja ajustată în jos, după cum s-a întâmplat recent.
Dar cel mai îngrijorător lucru nu ţine nici măcar de compromiterea eforturilor de redresare pentru anul în curs, ci de faptul că inerţia va marca şi perioada 2013, poate chiar 2014, iar din acest punct de vedere iresponsabilitatea celor care nu au mai avut răbdare să aştepte o eventuală alternanţă la putere la termen este uriaşă şi realmente detestabilă.
Este, de aceea, crucial ca încheierea conturilor cu această criză politică să nu fie una, să-i zicem, „procedurală”, ci de profunzime.
Doar o relativă stabilizare a situaţiei din România nu va fi nimănui de prea mare ajutor, pentru că ea are combustibil doar cât să ţină lucrurile sub un control precar, şi asta numai pe termen scurt.
