„Toate aici sunt în funcţie de politică. Aceasta numai primează. Dacă am avea o organizaţie de bresle, de sindicate, o muncitorime conştientă şi un patronat unit şi puternic, politica nu ar putea avea nici capricii, nici variaţii imprevizibile. Ea ar fi servitoarea docilă a economiei. Cum însă economia e o creaţie artificială a statului – adică a politicii -, cum orice întreprindere nu poate trăi autonom, nu poate supravieţui dacă n-are tarife, concesii, monopoluri ori chiar «afaceri» de la stat, politica îşi poate permite orice evoluţie, orice iniţiativă (…). Răul cel mare, plaga primordială de care suferă astăzi ţara noastră, e instabilitatea vieţii publice, nesiguranţa zilei de mâine, imprevizibilitatea pentru orice ipoteză, oricât de logică şi de rezonabilă ar fi ea. Nu se poate clădi permanent pe nimic. Abia angajată într-o direcţie, viaţa publică se opreşte brusc, ca să o ia pe o cale exact opusă. O lege a fost votată? Peste două luni, guvernul care a propus-o cade, vine altul şi legiferează în sens invers (…). Surprizele acestea obosesc teribil cordul naţiunii. O dezorientare penibilă, o nesiguranţă dementă, o neurastenie generală paralizează forţele noastre (…). Întreaga muncă naţională e ocupată să umple zadarnic un butoi al Danaidelor. Totul se pierde printr-o serie de găuri care absorb în van orice sforţare.”
Scrise în 1935, rândurile lui Mihai Ralea (eseul „Stabilitate”, apărut în colecţia „Fenomenul românesc”) îşi păstrează, din păcate, actualitatea.
La 3 noiembrie 2011, preşedintele Traian Băsescu făcea o declaraţie programatică. Aceasta privea direcţia pe care trebuia să o urmeze România în perioada postausteritate, după tăierile de salarii şi majorarea TVA în 2010.
„România are resurse interne de creştere şi acestea sunt în mod deosebit în zona de energie (…), sectorul de transporturi şi, nu în ultimul rând, o optimizare a sistemului de sănătate, care trebuie să continue procesul de reformă”, spunea Băsescu, adăugând că România are posibilităţi de creştere economică atât timp cât se menţine bugetul de investiţii.
Ţara scăpase de anii critici 2009-2010, în care căderea economică fusese de -7,1% şi, respectiv, de -1,9% din PIB. Atingerea echilibrului bugetar, într-un moment în care bărcile multor economii europene încă nu începuseră să ia apă, se făcuse în mod dur şi nemeritat, desigur, de victimele austerităţii – pensionari şi salariaţi din sectorul public -, prin creşterea birului pus pe pensii şi tăieri de salarii în sectorul bugetar. România trebuia să se reîntoarcă la creştere economică din 2012, iar energia şi transporturile erau sectoarele în care se aşteptau cele mai mari progrese. Semnele fuseseră promiţătoare în 2011, creşterea economică fiind de 2,5% din PIB, susţinută, într-adevăr, de un an agricol bun. Optimist, fostul guvern a realizat chiar proiectul unui buget bazat pe o creştere economică de 2,1%, cifră verosimilă luând în calcul faptul că anul 2011 se încheiase cu un spor de 2,5% al PIB, într-adevăr şi în urma unui an agricol excepţional.
După un prim trimestru în care economia a jucat mai degrabă pe frânghie (caracterizat printr-o scădere economică de 0,1% cauzată şi de iarna grea, dar şi de o creştere modestă de 0,8% faţă de trimestrul I din 2011), România se îndreaptă acum din nou spre recesiune. Creşterea economică din Legea bugetului de stat, de 1,9%-2,1%, a fost ajustată mai întâi în jos la 1,5%, apoi la 1,2%, acum FMI mulţumindu-se cu orice cifră peste 1%, potrivit ultimelor discuţii. „De unde nu e nici Dumnezeu nu cere”, spune proverbul. Anul 2012 mai are încă cinci luni, iar încă două-trei revizuiri în minus ale indicatorului vor semnifica reîntoarcerea economiei la prăpastia anilor 2009-2010. Economişti independenţi, mai puţin optimişti decât FMI şi Guvernul, vorbesc chiar de un alt an de recesiune pentru România. Seceta de pe câmpuri îşi va spune cuvântul şi la fel şi seceta de idei, de direcţie şi de onestitate a liderilor noştri.
Nimic însă din ceea ce se prefigura la finele anului 2011 nu s-a confirmat în acest an. Ipoteza relansării economice – „oricât de logică şi de rezonabilă”, după cum se exprima Mihai Ralea – s-a lovit de imprevizibilitatea spaţiului politic românesc. Constrâns de nevoia de a părea coerent, după numeroasele critici aduse fostei guvernări în privinţa tăierii de pensii şi salarii, Guvernul Ponta nu a avut decât să intre de bunăvoie în capcana promisiunilor sale. Capcană în care acum trage după el întreaga economie. Neavând resurse de a creşte economia, după dinamitarea cu resort politic atât a cursului de schimb, cât şi a încrederii acordate de investitorii străini, Guvernul este obligat acum să facă singurul lucru care îi poate atrage simpatia populaţiei.
Majorarea salariilor bugetarilor şi restituirea contribuţiilor din pensii. Măsura a fost adoptată de Guvern, cu riscul de a arunca apa cu copil cu tot. Cheltuirea suplimentară a câteva sute de milioane de euro, într-un an în care, dimpotrivă, bugetul înregistrează pierderi de venituri de câteva sute de milioane în urma scăderii economice şi plăteşte dobânzi mai mari cu alte sute de milioane, nu se poate face decât într-un singur fel. Iei dintr-o parte şi pui în alta. Partea amputată este cea reprezentată tocmai de investiţiile despre care preşedintele Traian Băsescu spunea în noiembrie că avem atâta nevoie. Legea rectificării bugetare discutată în aceste zile prevede reducerea bugetelor ordonatorilor de credite cu 10% (750 milioane lei), a cheltuielilor cu proiectele finanţate din fonduri nerambursabile (1,4 miliarde lei). Consecinţele sunt simple.
Într-un cadru macroeconomic caracterizat de o monedă naţională căreia banca centrală îi face respiraţie gură la gură pentru a nu sucomba, de o lipsă de încredere a investitorilor străini în economie, de semne contradictorii date mediului de afaceri, diminuarea investiţiilor ne condamnă la recesiune. Proiecte importante, precum cele opt tronsoane de autostradă dintre Nădlac şi Arad care ar trebui definitivate în primăvara anului viitor, vor rămâne, după rectificarea bugetară, undeva la 5-15%, fără bani. La fel autostrada Transilvania şi alte proiecte precum autostrada Comarnic-Braşov, a cărei construcţie ar fi necesitat doar un miliard de euro. În sectorul energetic, unităţile 3 şi 4 îşi aşteaptă investitorii, la fel şi centrala cu acumulare de la Târniţa sau proiectele recomandate statului, zilele trecute, de către Petrom, prin care compania spune că putem evita dependenţa energetică excesivă.
2012 va fi anul în care salariaţii la stat îşi vor fi recâştigat drepturile. Va rămâne însă un an mort pentru economie. Un eventual discurs axat pe tema stabilităţii şi cooperării dacă ar fi fost ţinut de noii guvernanţi în luna mai, semnele că doresc o coexistenţă constructivă cu opoziţia şi cu Traian Băsescu cel puţin până la alegerile parlamentare/prezidenţiale ar fi fost însă singura cale prin care 2012 ar fi putut deveni anul restabilirii drepturilor celor sacrificaţi în 2010 şi, totodată, al doilea an în care economia se găseşte în creştere.
