Excelentul roman al lui Dan Lungu, „Sunt o babă comunistă”, va fi ecranizat de regizorul Stere Gulea, care a început acum câteva zile filmările. În rolul nostalgicei care tânjeşte după epoca de aur va fi minunata actriţă Luminiţa Gheorghiu.
Cum Stere Gulea şi Luminiţa Gheorghiu mai colaborat la capodopera „Moromeţii”, nu putem decât să credem că şi acest nou film poate deveni un succes.
Dan Lungu este fără doar şi poate unul dintre cei mai importanţi prozatori postde-cembrişti. Deşi încă tânăr (e născut în 1969), el are deja la activ câteva cărţi importante („Băieţi de gaşcă”, „Raiul găinilor”, „Cum să uiţi o femeie” etc., toate apărute la editura Polirom) şi este unul dintre cei mai traduşi autori români contemporani. Numai „Sunt o babă comunistă” a văzut lumina tiparului în Italia, Franţa, Austria, Spania, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Turcia şi Grecia.
Cartea spune povestea unei femei simple care nu se poate adapta la noile realităţi ale „democraţiei originale” de după 1989. Ea nu ştie decât că a fost o fată săramană, de la ţară, pe care Partidul Comunist şi Ceauşescu au adus-o la oraş, au şcolit-o la o „profesională”, i-au dat apartament la bloc şi o meserie în fabrică. Cu alte cuvinte, comunismul a făcut-o „om”. Reperele ei sunt simple: slujbă, casă, mâncare. Faptul că fiica ei ţine la alte valori, precum „libertate”, „democraţie”, „demnitate” este de neînţeles, toate acestea sunt, în mintea ei, cuvinte dintr-o limbă străină. Ea nu poate pricepe de ce fiica ei a emigrat în Canada şi nici de ce nu plânge lumea toată după Ceauşescu.
„Pe atunci nu-ţi doreai prea multe”
Iată cum arată comunismul în amintirile doamnei Emilia, baba comunistă:
„Doamne, ce bine am dus-o pe timpul comunismului!
Dacă acum aş duce-o în jumătate ca pe atunci, aş fi mulţumită. Ce jumătate, pe-un sfert, şi tot aş zice săru-mîna. Am avut tot ce mi-am dorit. E drept, pe atunci nu-ţi doreai prea multe. Nu ştiu de ce, dar nu-ţi doreai prea multe. Cred că nu ştiai că se pot face aşa multe cu banii, ca acum. Dar, pentru lumea aia, am avut tot ce-mi poftea inima. Beam numai cafea naturală şi ness… Pe-atunci astea erau o raritate, dar la mine nu era o problemă. Am avut blugi cînd costau opt sute de lei perechea. Opt sute erau bani, nu glumă! Şi nici nu găseai blugi la toate colţurile… Ei bine, eu am avut! Cînd ieşeam îmbrăcată cu ei, tot cartierul întorcea capul după mine. Kent şi BT pentru doctori, nici nu mai spun. Nu exista să nu am în casă cîteva pachete, în caz că, Doamne fereşte!, dădea vreo boală peste mine sau dacă aveam nevoie de-un concediu medical. Ba chiar fumam şi eu ţigări dintr-astea bune, pe vremea cînd mă prosteam, că doar n-am tras niciodată fumul în piept.
Dar ce n-am avut!?
Pepsi ne aducea şefu’ cu lăzile de la Restaurantul Partidului. Bomboane de pus în pom, la fel. Nu exista să mă prindă pe mine sărbătorile de iarnă fără bomboane de împodobit bradul sau fără portocale. Carne, ouă sau caş, ăhă, de-aş fi putut eu mînca atîta cît puteam face rost. Cînd nu aducea şefu’, treceam pe la vînzătoarele pe care le cunoşteam şi cu mîna goală nu plecam. Bineînţeles, trebuia să fiu atentă cu ele, că şi ele trebuiau să trăiască. Uneori mă sunau vînzătoarele să trec pe la magazin, că au ceva bun pentru mine pus deoparte, fiindcă ştiau că nu le las cu buza umflată. Nu numai că le dădeam bacşiş de fiecare dată, ci, dacă se întîmpla să aibă nevoie de o pilă pe undeva, ştiau că eu sigur le rezolv. Ca să fiu cinstită, uneori nici nu aveam chiar aşa mare nevoie de ce-mi păstraseră ele, dar tot treceam să iau. Mai duceam la ţară, mai aduceam la serviciu sau o mai serveam pe doamna Rozalia, croitoreasa de la noi din bloc. Pe-atunci aveam ca să dau şi la alţii, iar acum nu am nici pentru mine. Şi se mai miră fiică-mea că vreau să votez cu foştii comunişti…
Tot ce mi-a poftit sufleţelul am avut.
Dacă aveam chef de o tărie, nu mă otrăveam cu orice poşircă, ci luam un coniac fin, un Vasconi sau Unirea, sau vodcă rusească, de-aia la 25 de lei sticla. Îmi cumpăram numai pantofi Guban, cu pielea molicică, de nu te rodeau nici să fi mers o sută de kilometri pe jos. Mă spălam cu săpunuri Fa sau Rexona, luate de la polonezii care veneau cu maşinuţele lor ca nişte jucării. Unde mai pui că Ţucu avea şi el relaţiile lui. Îl ştia pe unul, nea Fane, ăsta îţi aducea şi luna de pe cer dacă dădeai comandă. Nu-mi plăcea de el, că era cam speculant, adică îţi aducea ce voiai, dar te cam pişca la buzunar. În schimb, unul, Muraru, ne aducea căpşuni sau roşii cu lăzile, la jumate din preţul lor sau chiar la un sfert, după cît de tare se grăbea să facă prezenţa la cîrciumă. Lucra la un C.A.P. undeva, pe lîngă oraş, şi nu ierta nimic, vindea tot ce-i cădea în mînă, nici nu ştiu cînd mai avea timp să lucreze, că făcea numai ture cu maşina, ba la unul, ba la altul. Castraveţi, ceapă, usturoi, ardei graşi de la el luam. Îmi ieşea zacusca la preţ de apă minerală. Altul, nea Pardon, era şofer pe maşină la fabrica de lapte, mai precis căra zilnic laptele colectat în comune. Cu el a fost o poveste nostimă. Eu şi cu bărbată-miu îi spuneam aşa fiindcă la două trei cuvinte băga un «pardon». El nu putea spune ca tot omul «Ieri am mîncat cireşe», ci «Ieri am mîncat, pardon, cireşe», de parcă ar fi mîncat nu ştiu ce chestie ruşinoasă. De la el cumpăram unt. Dar aducea nea Pardon ăsta un unt gras şi galben, de nu găseai aşa ceva în tot comerţul socialist, puteai să tragi cu puşca. Numai că nu era la pachete, ci ni-l aducea vrac, în pungă. De unde mă-sa scoate ăsta aşa un unt?, ne întrebam şi eu, şi bărbată-miu. O fi pentru export, ne dădeam noi cu presupusul. Am dat şi altora să guste şi nu eram noi nebuni, nici ei nu mai pupaseră aşa bunătate. Măi să fie… Am încercat noi să-l tragem de limbă de cîteva ori, dar era rodat nea Pardon, nu puteai scoate de la el nimic, nu era din ăsta, doi la legătură.”
