Prima montare a Operei Naționale, în stagiunea 1954-1955, “Bărbierul din Sevilla”, a fost reluată în acest an în regia și scenografia italianului Matteo Mazzoni, având la pupitrul orchestrei tot un italian, dirijorul Marcello Mottadelli, în rolul protagoniștilor evoluând interpreți români.
Dacă în prima montare a cunoscutei opere a lui Rossini a jucat tripleta celebră formată din soprana Magda Ianculescu, baritonul Nicolae Herlea și Valentin Teodorian, acum rolul personajelor este preluat de Adrian Mărcan, Maria Jinga și Tiberius Simu.
Această “admirabilă operă bufă”, creată în doar 13 zile, pe când Rossini avea doar 23 de ani, ne spune povestea unui triunghi amoros din Spania secolului al XVII-lea, poveste inspirată de altfel de „Le Barbier de Séville”, prima piesă de teatru dintr-o trilogie a dramaturgului francez Pierre Beaumarchais.
Începutul spectacolului aduce în scenă povestea clasică din acest secol XVII, în costumația specifică vremii, pentru ca în scurt timp să ne uimească transpunând personajele în secolul 21, ba chiar în superactualitate. Figaro, pișicherul versat în intrigi și afaceri amoroase, uns cu toate alifiile, cum se spune și cum ne-o arată din plin povestea, dar și interpretarea lui Adrian Mărcan, intră în scenă călare pe o motocicletă, îmbrăcat ca atare. Se plusează mult pe jocul interpreților – în definitiv este o opera bufă! -, cu foarte bune aptitudini actoricești, de altfel, uneori chiar puțin supralicitat. Supralicitare actoricească justificată de intriga încurcată a poveștii, în care zestrea Rosinei e marea miză, iar bilețelul de amor buclucaș – nimic nou sub soare, întotdeauna există un astfel de mesaj – încurcă și mai mult lucrurile. Iar atunci când actorii blufează prea mult, trecând în scălâmbăieli bine regizate, intervine înșuși dirijorul din fosă punându-le stop.
Scena devine o frenezie atunci când trupele de poliție înarmate până-n dinți străbat sala printre spectatori pentru a urca pe scenă și a prinde intrusul pătruns sub o identitate falsă în casa Rosinei. Tricourile cu poliția locală pe Linotip, sacoșele inscripționate cu sigla unor magazine, televizorul la care contele Almaviva urmărește un meci al unor echipe de fotbal românești, obediența șefului poliției care cade în genunchi umil când i se arată un act, fals de altfel, toate acestea își găsesc rostul în economia spectacolului, chiar dacă ele pot părea melomanilor clasici artificii kitsch. Ei bine, nu, nu sunt așa, ci sunt perfect justificate regizoral de această montare modernă, bine pusă în valoare de vocea interpreților, de viziunea regizorală, dar și de proiecțiile video din decor, casa în care se desfășoară întreaga poveste. Singurul lucru care putea lipsi, artificial introdus în opinia mea, este prezența în acest decor a două fete în costum de baie, undeva în fundal, la ultimul etaj al casei, într-o figurație fără sens. În rest, o muzică foarte frumoasă și bine susținută, un joc bun al interpreților, o montare modernă care atrage mulți tineri începători în ale vizionării spectacolelor de operă, o bună modalitate de a-l aduce pe Rosini în actualitate. Fără a modifica ceva din conținutul operei lui Rossini, regizorul Matteo Mazzoni ne oferă o montare modernă reușită, în acord cu noua regie de operă de pe marile scene ale lumii.