RL a avut o poziţie cvasi-singulară în mass-media românească: a susţinut intervenţia NATO în Kosovo, acolo unde Slobodan Miloşevici pornise o acţiune de purificare etnică.
Rădăcinile conflictului din Kosovo se pierd în istorie. Istoricii albanezi insistă că acest teritoriu a fost locuit, încă din Antichitate, de triburile ilirilor, strămoşii albanezilor de azi. În Evul Mediu, aici s-au aşezat triburi slave, din care s-au individualizat sârbii, astfel că istoricii sârbi spun că zona Kosovo este leagănul naţiunii sârbeşti. Cu certitudine, în timpul Evului Mediu sârbii au reprezentat majoritatea populaţiei în regiunea Kosovo.
Însă la finalul războiului austro-turc, încheiat cu pacea de la Passarowitz din 1718, din Kosovo s-a produs un adevărat exod al sârbilor creştini, care colaboraseră cu austriecii în timpul războiului şi care se temeau de represiunile turcilor otomani. Un adevărat puhoi uman s-a revărsat spre nord, către regiunile care ieşeau de sub stăpânirea otomană şi treceau sub cea austriacă. În locul refugiaţilor sârbi, turcii au permis stabilirea în Kosovo a albanezilor, de religie islamică, ce erau consideraţi mult mai fideli turcilor. Din acel moment, au apărut tensiunile între sârbi şi albanezi, care au generat numeroase episoade violente în timpul primului război balcanic, dar şi în timpul primului război mondial şi al celui de-al doilea război mondial.
Pacea lui Tito
Tensiunile etnice au fost ţinute în frâu după instaurarea comunismului, în perioada în care mareşalul Tito a ţinut cu o mână de fier hăţurile Iugoslaviei. La sfârşitul anilor ’60, însă, albanezii din Kosovo au început să ceară tot mai multe drepturi, astfel că, în anii ’70, ei au obţinut crearea Universităţii din Priştina, dar şi a unui adevărat sistem de învăţământ în limba albaneză. Provinciile sârbeşti Voivodina şi Kosovo au primit o largă autonomie, fără, însă, să devină republici federale în cadrul Iugoslaviei. Tensiunile au continuat să existe, în condiţiile în care mulţi sârbi nu vedeau cu ochi buni drepturile de care se bucurau albanezii.
În anul 1986, după ascensiunea la putere a comunistului naţionalist Slobodan Miloşevici, a început o reacţie sârbescă, soldată cu anularea majorităţii drepturilor dobândite de albanezi. În replică, albanezii au început o rezistenţă paşnică, ce era condusă de scriitorul Ibrahim Rugova. În esenţă, el le cerea tinerilor albanezi să refuze încorporarea în armata iugoslavă, dar şi să refuze plata taxelor şi impozitelor. În paralel, albanezii din Kosovo au început să-şi organizeze propriile şcoli, propriile lor spitale şi, în mare, propriul lor stat. În timpul războaielor din Slovenia, dar şi a celor din Croaţia şi din Bosnia – Herţegovina, în Kosovo nu au existat violenţe majore, ca urmare a politicii de rezistenţă pasivă promovată de organizaţia condusă de Ibrahim Rugova, Liga Democratică din Kosovo.
În anul 1991, albanezii kosovari au organizat un referendum, în care au votat pentru independenţa acestei provincii sârbeşti. În anul 1992, a urmat un nou referendum, în care Ibrahim Rugova a fost ales preşedinte. Sârbii nu au recunoscut aceste referendumuri şi, mai mult, au încercat să-şi impună poziţia cu ajutorul armatei. Unităţilor militare iugoslave şi poliţiei sârbeşti li s-au alăturat şi detaşamente paramilitare, cum ar fi cel condus de celebrul Arkan. Aceste detaşamente erau cunoscute pentru crimele şi pentru excesele comise în timpul războaielor din Croaţia şi din Bosnia – Herţegovina. Intervenţia lor a dus la radicalizarea albanezilor, care au creat Armata de Eliberare din Kosovo – UCK. Din anul 1996, a izbucnit un adevărat război civil, între sârbi şi albanezi. Sârbii erau de părere că albanezii din Kosovo luptă pentru unirea cu Albania. De altfel, în timpul haosului care a cuprins Albania în 1997, o cantitate mare de arme a ajuns în mâinile UCK.
Confruntările au devenit tot mai violente, iar Slobodan Miloşevici a început să promoveze o politică de epurare etnică, de genul celei încercate deja în Bosnia – Herţegovina. Acest lucru a atras atenţia opiniei publice internaţionale, care a determinat trimiterea unor observatori occidentali. Pentru că, în ciuda unor negocieri purtate între liderii sârbilor şi cei ai albanezilor, violenţele au continuat, oficialii occidentali au propus o soluţie care presupunea acordarea unei autonomii lărgite pentru Kosovo şi desfăşurarea unor unităţi militare ale NATO în regiune, pentru a pune capăt confruntărilor dintre sârbi şi albanezi. Slobodan Miloşevici, a acceptat negocierile, pentru a trage de timp, dar a continuat politica de purificare etnică. În consecinţă, în 24 martie, NATO a început să bombardeze obiective din Serbia.
Bombardamentele au încetat abia pe 11 iunie, când oficialii iugoslavi au acceptat planul de pacificare a Kosovo, iar în zonă au fost desfăşuraţi circa 30.000 de militari occidentali. În epocă, deşi pretindeau că susţin efoturile României de aderare la NATO, Ion Iliescu şi apropiaţii săi au pornit o deşănţată campanie de manipulare a românilor. Ei şi-au manifestat solidaritatea cu criminalul de război Slobodan Miloşevici şi au protestat zgomotos atunci când aeronavele NATO au folosit spaţiul aerian al României pentru a bombarda Serbia. Presa aservită PDSR a ţinut isonul foştilor comunişti români. Puterea politică de dreapta a plătit un preţ imens pentru decizia de a sprijini NATO. Cu toate acestea, sacrificiile făcute de România în 1999 au pecetluit aderarea ţării noastre la alianţa nord-atlantică.
Unul dintre momentele de cumpănă din istoria recentă a României a fost reprezentat de războiul din Kosovo. Acesta a fost o adevărată piatră de încercare pentru politica externă românească. Noii conducători ai României au trebuit să probeze ataşamentul lor faţă de valorile occidentale şi să demonstreze NATO faptul că dorinţa de a adera la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi la Uniunea Europeană este una sinceră. Astfel, liderii politici veniţi la putere în anul 1996 au trebuit să accepte un sacrificiu electoral şi să permită aeronavelor NATO să folosească spaţiul aerian al României pentru a bombarda ţinte din Serbia. În acea perioadă, opinia publică românească, supusă unei manipulări intense, la care lua parte mass-media aflată sub controlul cercurilor de interese apropiate de PDSR şi de Ion Iliescu, era favorabilă regimului condus de criminalul de război Slobodan Miloşevici. Astfel că decizia preşedintelui României, Emil Constantinescu, de a se ralia NATO a stârnit critici intense şi a erodat şi mai mult popularitatea coaliţiei de guvernare, în care pionul principal era reprezentat de PNŢCD. În acel context, RL a avut o poziţie cvasi-singulară. „România liberă” a relatat despre cruzimile săvârşite de forţele armate iugoslave şi sârbeşti, care au început o adevărată campanie de purificare etnică. În urma acesteia, în aprilie 1999, 850.000 de albanezi au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele. În paralel, RL a relatat şi despre excesele grupărilor de gherilă albaneze, care au alungat zeci de mii de civili sârbi din fosta provincie iugoslavă. Astfel, RL a reprezentat, practic, singura voce echilibrată din mass-media românească, ce a relatat despre ororile războiului din Kosovo, în timp ce alte ziare ori televiziuni din România afişau un partizanat ostentativ pro-sârbesc, fără să ţină cont de atrocităţile comise împotriva unor civili nevinovaţi de către forţele girate de Slobodan Miloşevici şi care includeau unităţi ale armatei iugoslave, ale poliţiei sârbeşti, dar şi detaşamente paramilitare, care au luptat şi în timpul războaielor din Slovenia, Croaţia ori Bosnia – Herţegovina.
Decembrie 1989 – Revoluţia Română – RL a fost primul ziar care a deconspirat lovitura de stat şi a criticat confiscarea revoluţiei.
Martie 1990 – Conflictul interetnic din Târgu-Mureş – am radiografiat esenta de complot securistic a incidentului.
1990 – Piaţa Universităţii – Mineriade – ziarul port-drapel al protestelor şi ţinta nr. 1 a minerilor.
Berevoieşti, campaniile de deconspirare a securiştilor – RL s-a angajat într-o luptă directă cu urmaşul Securităţii şi a fost precursorul CNSAS.
Revenirea Casei Regale pe scena românească – apărarea valorilor Casei Regale într-un moment în care toţi marii actori ai momentului o denigrau.
Marile crahuri financiare – Caritas, Bancorex, Bănci Populare, FNI – RL a avertizat despre neregulile din aceste instituţii financiare.
1996 – Câştigarea alegerilor de către Convenţia Democratică – Sprijinul acordat de RL primei schimbări politice majore după 1945.
Ruptura cu trecutul în timpul conflictului din Kosovo – poziţia cvasi-singulară pentru susţinerea campaniei NATO.
Victoria Opoziţiei la alegerile din 2004 – lupta RL cu dictatura media impusă de PSD.
Aderarea la NATO, aderarea la Uniunea Europeană – avangardismul RL care susţinea chiar din anii 1990 că aceasta este singura cale pentru România.
Revolutie
Schimbarea de putere din anul 1996 a dus şi la schimbarea politicii externe a României. Noua putere şi-a respectat cu mai multă rigoare angajamentele internaţionale. Susţinerea NATO în timpul războiului din 1999 a probat faptul că România a renunţat la complicitatea cu Slobodan Miloşevici şi că a devenit un partener de încredere pentru aliaţii occidentali.
Atitudine
Lepădarea de Slobodan Miloşevici nu a însemnat ostilitate faţă de Serbia. De exemplu, în momentul de faţă, România este una dintre puţinele ţări europene care nu a recunoscut independenţa Kosovo. Diplomaţia românească a susţinut în repetate rânduri puterea democratică din Serbia, în eforturile sale de a-şi recâştiga credibilitatea la nivel internaţional. Cu toate acestea, autorităţile sârbeşti continuă politica ostilă faţă de românii din Valea Timocului, politică ce îşi are rădăcinile în naţionalismul violent trezit la finalul secolului al XIX-lea.
