Mutarea Institutului Cultural Român sub un alt patronaj, al Senatului, prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului Ponta a stârnit un val de comentarii, multe dintre ele negative. Din păcate, cele mai multe s-au referit la persoanele triumviratului de la vârful instituţiei, semnalând că românul este sensibil la prestaţia intelectuală de calitate – toţi cei trei lideri fiind personalităţi conturate ale culturii noastre actuale -, dar mai ales la buna slujire a propriilor sale interese.
Pledoaria a mers, astfel, în direcţia lăudării modului în care cultura română şi educaţia au fost slujite, cu abnegaţie şi cu deplin simţ al valorii, pentru că „eu am fost promovat”, socotindu-se de la sine înţeles că „eu fac parte din zona valoroasă a culturii române dintotdeauna, nu doar de astăzi!”. Or, este lucru sigur că H.-R. Patapievici este un autor de eseuri cu deschideri filosofice puternic remarcat pe durata ultimelor două decenii şi că Mircea Mihăieş este un anglist, un critic literar şi un eseist redutabil, după cum şi cronicile literare ale doamnei Tania Radu evidenţiază o profesionistă a domeniului comentariului literar de calitate. A nega aceste evidenţe ar fi jenant, fiindcă ar evidenţia o lipsă de criterii şi de gust cultural a celor care ar face-o. Pe de altă parte, şi a solicita sau sprijini îndepărtarea lor de la conducerea unei instituţii de anvergura ICR pentru că au opinii politice pare ipocrit şi nelalocul său, câtă vreme o poziţionare personală în câmpul vieţii publice, prin participare la dezbateri, nu are de ce descalifica pe nimeni, atât timp cât se respectă regulile democraţiei. Împărtăşirea opiniilor prezidenţiale nu este în sine un defect – sau nu ar trebui să fie într-o democraţie -, după cum nici a te poziţiona împotriva lor, de partea premierului (cazul Marius Oprea, îndepărtat de la conducerea unui institut) sau a Parlamentului nu ar trebui să constituie cauze de mazilire, câtă vreme toate persoanele şi instituţiile amintite aici conlucrează, măcar în teorie şi după prevederile constituţionale, în interesul aceluiaşi regim democratic şi al aceleiaşi patrii.
Nu toată lumea socoteşte însă că aceasta ar trebui să fie normalitatea tolerantă demnă de a fi instaurată şi apărată, ceea ce arată clar că discuţia de faţă nu interesează atât persoanele vizate prin destituire, cât mecanismele de slujire a culturii în România actuală şi cele prin care politica se implică în exercitarea funcţiei sale culturale. În acest sens, aş spune că, de la începuturile începuturilor, din 1990, când s-a „inventat” Fundaţia Culturală Română în fruntea căreia a fost numit prozatorul Augustin Buzura, s-a vizat consolidarea propagandei externe a României, şi nu vreun scop menit să servească cetăţenii români din interiorul ţării. Deşi definit, în 2003, ca „instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, sub autoritatea preşedintelui României”, formula nu plasează ICR printre cele care îşi orientează acţiunea către cetăţean, răspândind cultura acasă, ci spre exteriorul ţării mai cu seamă, ceea ce îi indică precis scopul propagandistic. Dependenţa – direct – de preşedinţia republicii ar asigura neutralitatea şi situarea echilibrată într-o ţară unde rolul constituţional al preşedintelui este mai mult decorativ, de garant al ordinii, şi nu de factor ce intervine în viaţa politică în maniera în care o făceau regii britanici înainte de Revoluţia Glorioasă (1688). Cum nu acesta este cazul nostru, ICR este adus, prin însăşi arondarea lui, la partizanat, fie că este vorba despre preşedintele X, Y sau Z. Vizibil încă din vremuri buzuriene, acest lucru a devenit flagrant în perioada mandatelor Băsescu, atunci când războiul dintre primul om din stat şi Legislativ s-a lăsat cu o suspendare prezidenţială, într-o primă etapă, iar apoi prin restaurarea – graţie unui referendum – a situaţiei de dinainte, prin permanente tensiuni, şicane şi beţe-n roate puse de unii celorlalţi.
Oricum, în perioada anilor timpurii ai iliescianismului, când fundaţia din care derivă în linie genetic directă ICR a fost înfiinţată, era o prioritate propaganda externă favorabilă perestroikăi brăzdate de mineriade, nostalgică după URSS-ul lui Gorbaciov, „cu faţă umană”… Paradoxal însă, în loc să se aloce fonduri suplimentare la Externe sau la Cultură, în acest scop, s-a preferat o găselniţă menită să imite Fundaţiile Regale ale lui Carol al II-lea. Diferenţa – forte – era că la Fundaţiile Regale banii veneau din portofoliul suveranului, în timp ce Ion Iliescu lua din bugetul colectat pe seama naţiunii, făcându-şi creaţia să funcţioneze, astfel, pe bani publici. Contradicţia apare astfel în mod transparent la suprafaţă. Prin statut, ICR era chemat să slujească Preşedinţia, în timp ce prin finanţare se cuvenea să slujească naţiunea. Modelul s-a perpetuat curând, în vremea revenirii lui Iliescu la cârmă (2000-2004) şi la Palatul Victoria, dându-i prilejul lui Năstase să-şi pună amprenta pe mai multe cărţi ale viziratului lui, fapt semnalat prin inscripţionări de genul „carte finanţată din fondurile prim-ministrului”.
Nici FCR Buzura, nici ICR Patapievici nu au rezultat dintr-o necesitate constatată de Parlament sau de alte instituţii ale statului chemate la o evaluare transparentă şi bine cumpănită; nici de pe urma unei dezbateri publice despre destinul culturii noastre şi direcţiile sale de dezvoltare. Chiar în chiar acelaşi timp, Ministerul de Externe patrona, ca şi acum, reviste şi instituţii de studiu specializate – precum Accademia di Romania, la Roma etc. -, iar Ministerul Culturii oferea, cum face şi azi, finanţări pentru reviste, cărţi literare; şi nu sunt singurele foruri de acest fel…
Arondarea mai transparentă şi mai clară a ICR în raport cu o sursă de autoritate şi, desigur, de logistică ar trebui salutată. Schimbarea triumvirilor, în acelaşi context, poate fi privită şi ca o aplicare a principiului rotaţiei, fiindcă nicăieri în lume oamenii competenţi nu se reduc la doar trei persoane şi pentru că lupta împotriva intereselor de grup – ale oricărui grup devenit stăpân pe resurse! – trebuie echilibrată prin reasezonări periodice, eventual ritmice. Succesele ultimilor ani au de-a face cu competenţele echipei de până acum. La fel şi insuccesele, asupra cărora au atras atenţia atât unele dezbateri (peripeţiile poneiului roz), cât şi personalităţi internaţionale notorii (Herta Müller, Richard Wagner ş.a.). Ceea ce a reuşit trebuie continuat, se cuvine acordată încredere, până la proba contrară, oricărui om de merit care şi-ar asuma dificila misiune de a ameliora şi mai mult funcţionarea instituţiilor de cultură.
În acelaşi timp însă, cetăţenii responsabili ar trebui să solicite imperios factorilor politici acţiuni şi iniţiative instituţionale care să consolideze democraţia, nu să se lase interpretate ca imixtiuni şi subordonări ilicite, ca imixtiuni într-o activitate eficientă; neapărat, în interesul culturii ţării, nu în direcţii pro domo.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş Bolyai
