Guvernatorul BNR a preluat în 2009, aproape integral, fără a menţiona explicit acest lucru, 180 de pagini din trei volume pe care le semnase anterior. Justificarea lui Mugur Isărescu este că noua carte era o „lucrare de sinteză”.
Practica, însă, figurează, imediat după plagiat, pe lista abaterilor prevăzute de legea privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică.
Lucrarea lui Mugur Isărescu se numeşte „Contribuţii teoretice şi practice în domeniul politicilor monetare şi bancare” şi a apărut în anul 2009, la Editura Academiei Române. După cercetarea fiecăreia dintre cele 518 pagini, „România liberă” a descoperit că aproximativ o treime din volum reia, aproape integral, pagini din cele trei volume ale unei cărţi scrise anterior de guvernator („Reflecţii economice”).
Sandu: „Normal era să dea detalii într-o notă de subsol”
Este sau nu autoplagiat ceea ce a făcut guvernatorul Băncii Naţionale a României? „România liberă” a pus această întrebare mai multor cadre didactice din România, Suedia şi Marea Britanie. Acestora le-a fost expus cazul fără a li se dezvălui numele lui Mugur Isărescu.
Conform Legii 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, autoplagiatul face parte din seria abaterilor de la etica academică şi se defineşte ca „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale”.
Profesorul universitar Dumitru Sandu consideră că „nu avem o reglementare clară” şi că această definiţie este prea „simplă” şi „fără operaţionalizare”, ceea ce face dificilă demonstrarea unei acuzaţii de autoplagiat. În privinţa cazului lui Isărescu, profesorul Sandu susţine că „trimite mai mult la o practică deficitară sub aspect deontologic decât la un autoplagiat. Autorul recunoaşte că face sinteză din multiple lucrări personale. Desigur, normal era ca acolo unde preluările sunt compacte şi masive să dea detalii într-o notă de subsol în acest sens”.
Isoc: „Este cel puţin autoplagiat”
Coordonatorul platformei plagiate.ro, profesorul universitar Dorin Isoc, afirmă că, teoretic, „un articol nu poate prelua din alt articol al aceluiaşi autor decât dacă se menţionează în mod explicit că este o reluare, o nouă redactare, o traducere şi se dă sursa unde apare pentru prima oară. În rest, adică în cazul normal, pot să citez părţi din articolul meu prin preluare directă, rezumare sau parafrazare pe care să le combat, să le critic, să le îmbunătăţesc. Această preluare are aspectul identic al preluării dintr-o operă a unui alt autor. Alte situaţii unde preluarea, indiferent de formă, nu este realizată în mod standard este cel puţin autoplagiat. (…) În rezumat, nu poți scrie nimic de două ori dacă nu faci eforturi în care să implici procesul de creaţie proprie. Cu aplicaţie la cazul relatat, cred că este facil să se facă legăturile fireşti”, consideră Isoc.
Buhai: „Cel puţin un caz de «malpraxis academic»”
Sebastian Buhai, cercetător asociat la Universitatea din Stockholm, ne-a transmis următoarele: „Nu îmi pare încă în mod decisiv dacă acest caz se poate încadra la «autoplagiat», exact din cauza acestui «cuvânt înainte» pe care aparent cartea îl are la început, însă vă pot deja spune, fără orice alte informaţii, că, în mod sigur, nu este o practică încurajată în mediul academic, ori măcar «acceptată» în academe-ul serios. Acolo nu poţi «amalgama» fără atribuţie nimic, inclusiv ce ai scris anterior, fără a atribui în mod clar sursa acestor pagini – mai ales că, din ce spuneţi, e vorba de mai mult de 1/3 din cartea din context… (…) Cei care se pretează la asemenea operaţiuni, de obicei, nu au nici aptitudinea ştiinţifică/de cercetare necesară unui studiu serios, despre orice domeniu ar fi vorba. Deci a cunoaşte regulile academice de publicare, citare, atribuire corectă a surselor şi a le aplica tot timpul (haideţi să folosim un termen general de «etică academică» aici, deşi asta ar putea include şi alte dimensiuni) merge mână în mână cu performanţa ştiinţifică…”. Buhai a încheiat susţinând că „situația pe care mi-o descrieţi, strict în baza informaţiilor date, îmi pare cel puţin un caz de «malpractice academic» care spune multe despre capacitatea şi potenţialul autorului…, însă din punctul de vedere al gravităţii situaţiei de aici nu pot să mă pro-nunţ dacă putem conclude fără echivoc deja că ar fi vorba de autoplagiat”.
Cercetător al Academiei Române: „Eu nu aş face aşa ceva“
Cristian Dogaru, conferenţiar lecturer la University of Suffolk – Marea Britanie, a exprimat „o opinie mai degrabă personală: o lucrare de sinteză a unor lucrări din trecut trebuie să fie o lucrare de sinteză. Fie faci o colecţie de articole/capitole originale, clar demarcate (capitolul 1, titlul original şi referinţă), fie faci o sinteză în care rediscuţi/reintegrezi/adaugi/reinterpretezi textele anterioare, cu parafraze şi citate directe cu referinţele corespunzătoare”.
Cercetătorul ştiinţific Bogdan Olaru, de la Institutul de Cercetări Economice şi Sociale „Gheorghe Zane” din Iaşi, instituţie subordonată Academiei Române, ne-a declarat: „Înclin să cred că felul cum îşi realizează un autor propriile materiale este mai întâi o problemă de etică personală. Dacă autorul semnalează explicit felul cum a conceput textul, cum a adunat/mixat/rescris materialele, faptul că le preia şi că le reordonează, inclusiv la nivel de paragrafe, atunci nu i se poate reproşa ceva decât la nivelul metodei alese. Eu nu aş face aşa ceva, dar alţii preferă să o facă. Se poate cel mult obiecta că metoda de redactare nu e cea mai bună sau că utilitatea publicării în această nouă formă e discutabilă, de vreme ce materialele au mai apărut încă o dată. (…) Metoda cea mai bună, sigură şi onestă e să listezi într-o notă la începutul volumului (poate fi chiar şi în spaţiul acordat prefeţei sau cuvântului înainte) toate sursele materialelor. Spre exemplu: «capitolele 1, 3, 7 redau întocmai textul articolelor pe care le-am publicat în etc., etc. Capitolele 2 şi 5 sunt reformulări mai mult sau mai puţin substanţiale ale unor publicaţii care au apărut în etc., etc. Capitolele 4 şi 6 sunt inedite»”.
