„Adamescu a murit în închisoare. Trăiască tinerii frumoşi şi liberi!“, aveam să scriu pe wall-ul meu în crucea nopţii. Dumnezeu să-l odihnească. În aceste momente de pioşenie ar trebui să recitim „Nu am, Moarte, cu tine nimic“, poemul lui Grigore Vieru, pentru a fi mai îngăduitori şi iertători. Avocaţii săi au cerut eliberare condiţionată pe motiv de boală, însă cererea i-a fost respinsă.
„La pușcărie, fără amnistie!“, strigă strada. Adamescu s-a considerat victimă a unei vendete politice. A plecat neîmpăcat. L-am cunoscut în urmă cu douăzeci de ani, când ziarul „România liberă“ nu mai avea bani de hârtie. S-a oferit să ajute, la început dezinteresat. Apoi a devenit acţionar şi proprietar al ziarului. A fost un om de dreapta, dar nu şi-a găsit dreptatea pe pământ. Mi-e greu să-i şterg telefonul din memorie.
Cine nu este supus greşelilor să ridice piatra, aşa ne învaţă Hristos.
Recent, procurorul general al României, Augustin Lazăr, a spus că „nu avem nevoie de acte de clemenţă, avem nevoie de acte de consolidare a instituţiilor româneşti care luptă cu criminalitatea, cu corupţia, cu conflictul de interese“.
Între atâtea amnistii, grațieri și referendumuri, o știre importantă a trecut practic neobservată: judecătorii au anulat înregistrările SRI și DNA din dosarul lui Hrebenciuc. Magistraţii au găsit o mie de neconcordanţe între transcripturi și înregistrări.
Sigur că toţi trebuie să fie egali în faţa legii, dar în acelaşi timp toţi au dreptul la condiţii omeneşti de viaţă. Adamescu nu s-a bucurat de clemenţă. Dar cine i-au fost duşmanii, eu tot nu am înţeles.
Fostul preşedinte Traian Băsescu declara în decembrie 2016, într-o emisiune TV, că dosarul i s-a făcut pentru că cineva voia să pună mâna pe cea mai mare companie de asigurări din ţară. A mai precizat că deținuții au dreptul la tratament medical corespunzător bolilor de care suferă. În caz contrar, „este posibil ca sistemul penitenciar din România să facă în acest moment mai multe victime decât a făcut Vișinescu“, susținea fostul preşedinte al României. Păi şi atunci cine a orchestrat corul SRI-DNA contra lui Adamescu? Rămâne un mister pentru mine.
Ani de zile, dosarele penale s-au făcut pe bază de înregistrări şi de delaţiuni.
Consiliul Suprem de Apărare a Țării nu-i un simplu consiliu de securitate, e mai degrabă o pălărie sub adăpostul căreia președintele României și serviciile secrete trag sfori de tot soiul pentru răfuieli politice. Conform legii de funcționare a CSAT (Legea 415/27 iunie 2002), instituţia poate emite prevederi ce devin obligatorii doar în cazul unor amenințări. Ce-a făcut Traian Băsescu atunci când nu mai avea majoritate? Sub pavăza dictonului „statul sunt eu“, cu politicieni uşor de şantajat, a transformat CSAT-ul într-o instituție de forţă, care s-a interpus ca o instanţă paralelă, subversivă, periculoasă pentru libertățile cetățenești și, în același timp, secretă. Când era un simplu ofiţeraş, Florian Coldea, prin 2003-2004, a fost supus unui training prelungit în SUA, unde a învăţat construcţia reţelelor. Operațiunea de combatere a corupției a început în 2005, imediat după „răpirea jurnaliștilor“. Promovat ca director operativ al SRI, Florian Coldea a început să ţeasă structura beton-armat. CSAT-ul lui Traian Băsescu a luat peste zece măsuri care au permis structurilor de forță și DNA să deruleze campania anticorupție, în spatele căreia s-au turnat între ei, şi‑au făcut poze cu elefanţii prin insule şi acum se dau victime. Oare sistemul monstruos nu e creat de Băsescu pentru a-şi face structuri paralele, în condiţiile în care nu avea majoritate parlamentară? Acum a căzut în năvodul aruncat de el. Florian Coldea a obţinut prin hotărârile CSAT cheltuieli nejustificabile pentru operațiuni speciale. De unde veneau acești bani? O parte, de la statul român. Alta, de la cele câteva sute de firme sub acoperire sau de la bordelurile patronate de instituţia de bune moravuri, de ce nu, considerată primadonă în anticorupţie. Toate firmele obediente SRI au înflorit; cele ostile, de regulă, au clacat. Cu ajutorul hotărârilor de neînchipuit pentru o țară europeană, agenții, procurorii și judecătorii folosiți de SRI și‑au depășit limitele prevăzute de lege, dar nu pot fi pedepsiți, pentru că CSM nu vrea o lege a răspunderii ministeriale. Prin CSAT s-a pus acoperişul, pe piloni de lână, sub care fel de fel de acoperiţi au servit pupitrul de comandă al sistemului.
Sebastian Ghiţă nu ar fi făcut afaceri de peste un miliard de euro cu statul dacă nu ar fi avut protecţia acestei instituţii responsabile de securitatea naţională, de participarea la restabilirea păcii, conform Constituţiei. Împotriva lui nu strigă piaţa, nu se ridică nicio pancartă. Omul moare cu zile în penitenciare, iar cuvântul loveşte ca barosul, de se zdruncină internetul. Atâta ură acumulată în societate demult nu am mai văzut.
Din încăierarea politică de azi dintre preşedinte (cel care conduce CSAT-ul) şi majoritatea parlamentară s-a redeschis războiul româno-român.
Victimele sistemului opresiv suferă de sindromul Stockholm, empatizează cu agresorii. Cineva vrea să ne prezinte drept cea mai coruptă ţară din lume. Cu referendumuri, graţieri, amnistii sau noi coduri penale, nimeni nu mai poate stinge dihonia. Ura s-a răspândit ca pelteaua morţii subite.
