Există prejudecata că orice argument în favoarea condamnaților umiliți în penitenciare e o slăbiciune a luptei împotriva corupției. Pentru ca acești oameni să fie tratați mai uman nu e nevoie, însă, de o grațiere colectivă, ci de noi închisori sau chiar de o nouă filosofie penală.
În România par să nu mai existe linii mediane, iar toleranța și umanitarismul s-au topit între cele două tabere care domină întreg spațiul: cea a susținătorilor luptei anticorupție, care socotesc că justiția trebuie să fie dură cu toți cei care au furat, au dat mită și s-au îmbogățit pe spezele noastre, și cea care îi apără pe corupți până în pânzele albe.
Pentru prima categorie, nu e nicio nenorocire dacă cei condamnați sunt umiliți și dezumanizați în penitenciare, fiindcă „merită“. Ceilalți, aflați în general în sfera clientelară a corupților de toate felurile, se folosesc de suferința din penitenciare pentru a cere grațierea colectivă și amnistia, pentru a-i transforma pe politicienii corupți în oameni integri.
Între cele două grupuri există o zonă crepusculară, în care cei condamnați nu primesc medicamente când au nevoie, mănâncă prost, se îmbolnăvesc și nimeni nu-i bagă în seamă dacă nu au protecția sistemului (penitenciar), dacă nu știu a se descurca în hățișul birocratic sau dacă sunt prea bătrâni pentru a rezista.
Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) monitorizează situația din penitenciarele românești din 1993, face rapoarte anuale și le sugerează soluții autorităților pentru rezolvarea acestor probleme încă înainte ca VIP-urile politice să experimenteze viața în închisoare. În ultimul raport, APADOR-CH constată că „în penitenciarele românești sunt în prezent circa 28.000 de deținuți înghesuiți în aproximativ 17.000 de locuri“, iar într-un studiu de caz dedicat închisorii din Târgu Jiu este descris mediul în care trăiesc condamnații din camera E1.1, care „are în total 99 mp, 52 de paturi, tot atâția oameni și numai două ferestre (…). După cum au afirmat cei cazați acolo, au fost perioade în care camera a găzduit și 100 de deținuți. Într-un colț al camerei, peretele este afectat de o inundație recentă cauzată de spargerea țevii de canalizare. Grupul sanitar are 10 mp, 3 chiuvete, 2 WC-uri turcești, 2 dușuri și o fereastră de aerisire. Apa caldă curge timp de o oră o dată la două zile – aproximativ două minute disponibile pentru o îmbăiere. Deținuții au reclamat faptul că neoanele din încăpere nu se sting nici noaptea“.
Suferința acestor oameni pare normală în România, fiindcă există încă în imaginarul colectiv prejudecata că cei care au încălcat legea trebuie să sufere în primul rând fizic. Tortura e abolită prin lege, dar ea continuă să fie aplicată în viața penitenciară, fără ca indignarea publică să se facă auzită. Condamnații au început să aibă chip abia după ce politicieni importanți au ajuns după gratii, dar în România rămâne mai importantă simbolistica închisorii decât consolidarea instituțiilor care trebuie să le confiște banii și bunurile celor închiși pentru inginerii financiare și corupție.
