Personajul lui Antoine de Saint-Exupery a poposit pe scena Teatrului de Comedie, într-o montare în care muzica, scenografia, regia și jocul actorilor creează un spectacol la care îți dorești să revii.
„Micul Prinț“, -povestea ce a făcut înconjurul lumii, inspirând numeroase montări de teatru, operă, balet și film, este nu numai o carte despre şi pentru copii, ci una dedicată deopotrivă oamenilor mari care au fost odată copii.
Transpusă prin glasul copilului, pentru că “doar copiii știu ce caută”, povestea ne poartă pașii din deșertul Sahara în galaxie, pe asteroidul 9495, cu ajutorul dialogului dintre pilot și Micul Prinț, locuitorul unei planete mici, cu “trei vulcani care îmi ajung până la genunchi”.
Drumul parcurs prin galaxie pentru a-și salva asteroidul unde locuiește, amenințat de baobabii care “trebuie stârpiți de mici”, prilejuiește intrarea în scenă a unor personaje fantastice, întâlnite pe fiecare corp ceresc pe care Micul Prinț “a aplanetizat”.
Atât Dorina Chiriac, cea care îl interpretează pe Micul Prinț, cât și Bogdan Cotleț, interpretul aviatorului, își creează cu mare finețe personajele, baleind nuanțat între șoaptă și uimire, entuziasm și resemnare, gestica reflectând perfect fiecare cuvânt și stare. Lucruri valabile și pentru interpretul șarpelui, Valentin Teodosiu, abil și înțelept, blând și necruțător în mesaj.
Tripleta Dabija–Cantor-Milea
La început, cele două ecrane montate pe scenă sugerează prin imagine și sunet – trenurile trec cu o viteză uimitoare printr-o gară modernă asurzitoare – deruta Micului Prinț la întâlnirea cu oamenii, “voi, oamenii, nu întrebați niciodată esențialul”. Apoi, pe ecrane se perindă planetele pe unde acesta trece, potențând întâlnirile cu personajele. Cuvântul oameni, repetat în șoaptă, cu o oarecare tristețe bizară, “le amețiți pe toate, le întoarceți pe toate fețele, le amestecați, voi, oamenii”, ne readuce aminte de lucrurile esențiale ale vieții, de prinderea noastră într-un mecanism consumerist în care uităm că “limpede nu vezi decât cu inima; miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii”. De remarcat viziunea plastică definitorie pentru spectacol a lui Mircea Cantor, care semnează scenografia, ce găsește pentru fiecare dintre personaje un element-cheie de reprezentativitate.
Pilotul al cărui avion aterizează fix în elice în deșertul Sahara, fagurele din care răsar trandafirii, bolul micuț peste care domnește regele, casetofonul cu aplauze care-l definește pe cel dornic de admirație, sticla în care vine lampagiul, valizele omului de afaceri fericit că poate cumpăra stele, globul format din bare plin cu mingi ale geografului pasionat, pentru care toate sunt ”efemere”, și până la șarpe – un per-sonaj într-un scaun cu rotile, – sunt toate interpretări bizare, amuzant-ironice, însă extrem de sugestive.
Mai puțin vulpea, elementul de atracție al copilu-lui-spectator, a cărei reprezentare scenică nu mi s-a părut a fi cea mai reușită. Sau, poate, tocmai pentru a ne “ajuta” să ne amintim de copilul din noi, construcția vulpii a fost special amuzantă, caraghioasă, dezarticulată…
Spațiul scenic coordonat de Alexandru Dabija, configurat de Mircea Cantor, devine nostalgic-intens, aducând un plus de dinamicitate poveștii prin muzica Adei Milea, interpretată la intrumente precum hang, theremin sau handbellis. Se recreează un altfel de spațiu al “Mioriței”, a cărei semnificație fatalistă este contrabalansată de dialogurile dintre Micul Prinț și personajele întâlnite: vezi replica regelui, “Trebuie să-i ceri fiecăruia ce poate da”, comanda pe care micul prinț i-o dă acestuia de a-i face “un apus de soare”, versuri hazlii, precum “De pe pijama/A căzut o stea” ori “Printre păltinași/Printre amorași” – dar și de plecarea înapoi pe asteroid din final.
„Stele care râd“
„O să par mort, nu pot să iau trupul ăsta, e prea departe planeta mea”, ne anunță Micul Prinț la plecare. Și pentru a nu ne întrista și a avea totul sens, nu pleacă înainte de a-i face cadou pilotului, adică nouă, spectatorilor, “stele care râd”. Și în fiecare dintre ele se află Micul Prinț. Numai așa, întoarcerea pe asteroid, planeta cu trei vulcani, o floare și baobabi periculoși, nu capătă o semnificație tragică. Mai suntem oare noi, spectatorii adulți, în stare să vedem într-un desen care pare o pălărie un șarpe boa care a înghițit un elefant?! Sau la plecarea din sala de spectacol spunem și noi, asemenea aviatorului, “Trebuie să fi îmbătrânit şi eu”?! Duceți-vă să vedeți “Micul Prinț” la Teatrul de Comedie și, poate, veți găsi răspunsul la această întrebare.
