Dacă mai avea cineva vreo umbră de îndoială că actuala putere n-are altă prioritate decât să-și scape pielea de pușcărie, că pomenile promise în campanie n-au fost decât o perdea de fum și că drepturile omului nu contează decât atunci când e vorba de „noi și-ai noștri“, sper să se fi trezit în sfârșit. Acum, când e prea târziu deja să mai schimbe ceva…
Parcă-i aud pe colegii mei de redacție vociferând că, dimpotrivă, acum e momentul rezistenței. Sigur, oricât de pesimist aș fi, n-o să stau cu brațele-n sân. O să luptăm cu toții să salvăm ce se mai poate salva. Care cu pancarta, care cu pixul, care cu tastatura, care cu microfonul. Întrebarea e dacă rezistența asta va produce și alte urmări decât să ne „răcorim“ în stradă sau pe Internet.
Ceea ce s-a întâmplat marți, 31 ianuarie 2017, ne dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie, că PSD-ul lui Dragnea nu e cu nimic diferit de PSD-ul lui Ponta sau de PDSR-ul lui Năstase. În unele privințe, cum e Justiția, mi se pare chiar mai rău decât FSN-ul lui Iliescu. Pentru că pesediștii de tip nou nu-și propun doar să obțină un control politic total asupra Justiției, ci și să-i taie din fașă orice posibilitate de a-i mai judeca pe ei.
După ce ne-a împuiat capul cu situația realmente dificilă a deținuților, iată că Guvernul Grindeanu a pasat controversata grațiere în curtea Parlamentului.
Unde PSD și ALDE au, oricum, o majoritate relaxată. Dar așa măcar putem spera la o dezbatere și la un vot.
În același timp, Guvernul Grindeanu a operat, banditește, câteva modificări inacceptabile ale Codurilor Penale.
Zic „banditește“, pentru că măsura a fost luată prin ordonanță de urgență, în toiul nopții, fără niciun anunț prealabil și fără avizul CSM-ului. Responsabilitatea o poartă o mână de miniștri care, în cazul de față, au acționat ca niște slugi ale partidului, nu ca niște slujbași ai statului.
Modificările cu pricina – îndulcirea abuzului în serviciu sau a conflictului de interese – n-au nicio legătură cu problemele din penitenciare. Și nici cu așteptările celor care au votat PSD la ultimele alegeri. Beneficiarii lor sunt, în primul rând, fruntașii politici ai țării. În frunte cu domnul condamnat cu suspendare. Iar el n-a văzut, încă, nicio zi de pușcărie.
Adevărata nenorocire constă în faptul că o idee nobilă – cum este cea că dreptatea nu poate fi sinonimă cu dezumanizarea – este compromisă de niște inși cu comportament de borfași. Care, în realitate, nu dau doi bani pe drepturile omului. Decât dacă omul se numește Liviu Dragnea.
Pe scurt, actuala putere una zice și alta face. Un medic psihiatru ar numi asta schizofrenie politică. Adică o minte scindată în două. Eu, ca lingvist amator, i-aș zice anacolut politic. Anacolutul (care în greacă însemna inconsecvență) este întreruperea în structura sintactică a unei fraze. Cel mai expresiv exemplu în limba română ni-l dă Caragiale într-o schiță intitulată, culmea ironiei, chiar „Justiție“: „Eu, domn’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, și clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn’atunci cu birja…“.
Între Leanca lui Nenea Iancu, a cărei depoziție sare de la onoare la mastică, și Iordache al lui Dragnea, care începe cu drepturile pușcăriașilor și trece la spălarea politicienilor, nu-i mare diferență. Cu excepția faptului că, în cazul de față, nu ne arde de râs!
