Gardienii austerităţii din Europa lovesc din nou. Discursul lor sună cam aşa: Când nişte economişti vorbesc despre panică şi crizele de încredere, se referă la ei. Fondurile de salvare şi obligaţiunile zonei euro erau o invitaţie la puţină moralitate. Soluţia la problemele vechiului continent nu a fost risipirea banilor. Problema Europei este una veche: prea multe cheltuieli. Acum, că tehnocraţii au înlocuit populiştii în rândul membrilor mediteraneeni din zona euro, austeritatea fiscală susţinută ne va scoate din probleme.
Sună bine, nu-i aşa? Asta dacă ar fi adevărat.
Ca să vedeţi cât este de înşelător acest discurs, imaginaţi-vă Europa zilelor noastre fără împrumuturile ieftine pe trei ani ale băncilor comerciale de pe continent de la Banca Centrală Europeană. Nu e nevoie să fii un Keynes ca să presupui că riscul de ţară al statelor din sudul Europei ar fi rămas uriaş, iar discuţiile despre intrarea în faliment ar fi fost auzite peste tot.
O intervenţie masivă a băncii centrale era necesară, pentru că o criză de încredere a cuprins o mare parte din zona euro, cu obligaţiunile guvernamentale şi băncile care se aflau la capătul puterilor, în urma unui atac speculativ.
Această logică este miezul macroeconomiei moderne, mai precis al modului de gândire pe care liderii europeni l-au ignorat pe riscul lor. O ţară cu o datorie publică mare (să spunem mai mult de 50% din PIB) este în siguranţă dacă toată lumea crede că datoria va fi acoperită; rata dobânzii rămâne scăzută, iar ţara o poate achita, în linia aşteptărilor care se împlinesc de la sine.
Dar totul se schimbă dacă pieţele încep să se îndoiască de faptul că datoria va fi plătită; atunci, rata dobânzii cerute de investitori poate creşte atât de mult, încât ţara nu poate plăti. Urmează falimentul din cauza panicii vicioase provocate de lipsa de încredrere.
Dacă piaţa de obligaţiuni a unei ţări este pe punctul de a adopta o dinamică a viciului în locul uneia a virtuţilor, avem la îndemână o singură soluţie. Fanii armelor de foc vorbesc despre bazooka, adepţii lui Collin Powell deplâng abuzul de forţă, iar marinarilor le place să se lege de catarg. Dar, până la urmă, totul se reduce la un singur lucru: să ai suficienţi bani la îndemână, astfel încât să nimeni să nu se îndoiască, nici măcar o secundă, că datoria pe care o ai va fi achitată.
Dacă liderii europeni ar fi implementat un fond de salvare înzestrat cu o forţă financiară foarte mare la începutul lui 2010, Europa şi întreaga lume ar fi fost scutite de doi ani de agonie. Până la urmă, tot Banca Centrală Europeană a păşit în breşă, înecând băncile europene în lichidităţi, ca să se asigure că achiziţionează orice obligaţiune care mişcă pe piaţă.
Aşa că s-au oprit atacurile speculative, cel puţin temporar (deşi rata dobânzii în Spania şi peste tot a început să crească). Aceasta a fost prima sarcină. Dar rămâne încă una – aşa că gardienii austerităţii greşesc din nou.
Cu o datorie publică mică, o ţară nu poate fi victima rostogolirii datoriei. Aici apar diferenţele dintre Grecia, Portugalia, Italia şi Belgia, pe de-o parte, şi Canada, Norvegia, Singapore şi Chile. În trecut, câteva ţări europene au cheltuit prea mult şi au taxat prea puţin şi acum plătesc pentru asta. Ca să prevenim ce s-a întâmplat în ultimii doi ani, aceste ţări trebuie să-şi reducă substanţial datoria publică.
Întrebarea e cum. În Grecia, singurul răspuns a fost iertarea datoriei. Ceva s-a făcut, dar mai sunt multe de realizat.
Pentru restul Europei, avansarea unei astfel de austerităţi – susţinută de cancelarul Angela Merkel şi sprijinită de răspândita ortodoxie germană – nu este răspunsul.
Spania este un caz elocvent. Cheltuielile au fost tăiate şi taxele au crescut. Un nou guvern conservator a reafirmat angajamentul Spaniei pentru menţinerea austerităţii. Totuşi, ea continuă să rateze ţintele financiare. Deficitul bugetar a reprezentat nu mai puţin de 8,5% din PIB în 2011 şi, după tocmelile cu Bruxelles-ul, ţinta a fost fixată la 5,3% din PIB în acest an. În acest ritm, procentajul datoriei raportat la PIB va continua să crească.
Soluţia-cheie stă în cuvintele Sfântului Augustin: „Doamne, dă-mi castitate şi stăpânire, dar nu chiar acum”. O convenţie fiscală precum aceea aprobată recent este utilă pentru a întări speranţele în viitoarele rectificări, dar numai dacă noul sistem este destul de flexibil pentru a fi şi credibil din punct de vedere politic.
Avem nevoie de măsuri graduale şi de rectificări care să stea la baza unei strategii de creştere. Veniturile vor creşte consistent numai dacă taxele de bază cresc. Iar această creştere economică are nevoie de mai multe investiţii în infrastructură şi în capitalul uman.
Gardienii ortodoxiei nu vor să adopte o astfel de strategie de creştere. O va face altcineva?
Andres Velasco este fostul ministru de finanţe al Chile şi profesor invitat la Universitatea Columbia, între 2011 şi 2012.
Copyright: Project Syndicate, 2012.
www.project-syndicate.org
