„Ce fel de Românie ne dorim?”, a întrebat dl Klaus Iohannis de la tribuna Parlamentului săptămâna trecută. Nu reiau întreg discursul Domniei sale; rezumând, președintele țării i-a întrebat pe senatori și pe deputați dacă își doresc o țară puternică, respectată și cu instituții adevărate sau își doresc o țară pe dos. Întrebarea a avut un evident caracter retoric, dar între cele două „modele“ de structuri statale există o deosebire semnificativă care ar trebui să ne pună pe gânduri. Problema ține de exercitarea puterii. Președintele nu a vrut să detalieze, așa cum nu a vrut să detalieze opțiunile alianței PSD-ALDE privind prea-puținul îndepărtării ministrului Justiției din Guvern și prea-multul alegerilor anticipate. O cale de mijloc între două granițe foarte îndepărtate.
O societate cu multiple fracturi
Dacă ar fi intrat în detalii, președintele ar fi fost în situația de a descrie întreaga realitate. În ciuda nenumăratelor voci care susțin că România este împărțită în doar două „bucăți“ mari, societatea românească e formată din mult mai multe grupuri diferite, cu interese diferite. Grupuri care nu comunică unele cu altele. Mitingurile din marile orașe sunt mai ales ale tinerilor. Dar tinerii din orașele mici sau din mediul rural se raportează diferit la protest. Bătrânii din marile orașe au altă agendă. La fel, pensionarii din sate au o altă agendă. Oamenii de vârstă medie se împart și aceștia: unii numără facturi, alții își caută de lucru, unii sunt la miting, iar alții preferă tihna televizorului. Mass-media relatează diferit aceleași evenimente. Artiștii (o parte) sau, mai nou, academicienii privesc desfășurarea evenimentelor din perspective diferite. Politicienii locali au alianțe și proiecte de interes local, adesea în contradicție cu agenda mare a propriului partid. Parlamentul este, de asemenea, un spațiu al manifestărilor eterogene (iar uneori plictisitoare până la adormire). Pe scurt, parafrazând titlul unui film american, fiecare vede altceva. Pe cale de consecință, fiecare poate dori altceva. În cel mai democratic mod cu putință. Președintele nu a vrut însă să intre în detalii, a arătat clar că are propria baricadă și un nou mandat în pregătire.
Un stat al cetățenilor liberi
Prima variantă de construcție și funcționare a statului este cea care pune accentul pe drepturile și libertățile cetățenilor. Un stat în care bunul public se produce transparent la toate nivelurile, iar puterea care guvernează, indiferent de nivelul acesteia, nu are un „for“ secret deasupra societății. Un cerc închis, în care accesul e deschis doar unor „inițiați“ care știu mai bine ce trebuie făcut într-o direcție sau alta. Un cerc care poate manipula, care poate manevra bani fără să dea socoteală nimănui, care poate cotrobăi prin folder-ele oricărui computer sau care poate „aproba“ numiri în funcții sau chiar candidaturi și candidați.
Un stat controlat
A doua variantă este cea a statului bine controlat de instituțiile speciale. Instituții care pot produce cercetări sociologice pentru președinte care să îi arate că 80% din populație spune că țara merge într-o direcție greșită. Remarc, din nou, faptul că dl Iohannis nu spune lucrurile până la capăt. În acest caz, nu ne-a spus cine a făcut cercetarea la care s-a referit în discursul rostit în Parlament. În statul cu „instituții puternice“ deciziile importante se iau în CSAT sau în umbra acestei construcții speciale. De altfel, chiar sintagma „instituții puternice“ ascunde o capcană: instituțiile statului trebuie să fie eficiente, corecte și transparente. Cetățenii ar trebui să fie puternici, iar instituțiile să fie puse exclusiv în slujba acestora. În modelul acesta de stat controlat, serviciile de informații pot intercepta telefoane (și nu numai) și pot înregimenta jurnaliști, justiția poate fi câmp tactic pentru operațiuni secrete, iar procurorii pot coopera cu ofițerii de informații întocmai ca în vremurile pe care le socoteam apuse.
Într-un astfel de stat, bătăliile pentru putere nu se dau la lumină. Votul este depreciat și, indiferent de rezultatul din alegeri, puterea devine un rezultat al negocierilor din umbră. Doar într-un astfel de stat protestul cetățenilor se îmbracă în cuvântul „rezist“. Sigur, semnificațiile sunt, dar a rezista înseamnă a trăi tolerând ceva ce nu corespunde ființei tale. Poporul român a rezistat sub comuniști, a rezistat perioadei de tranziție, cred că ar fi momentul să nu mai reziste. Paradoxal, mitingurile antiguvernamentale arată exact dorința de schimbare a paradigmei în care funcționează statul român. Un stat slab, cu vreo câteva instituții prea puternice. Aceleași.
