Actuala criză a ordonanţelor de urgenţă are două componente: una este tentativa majorităţii parlamentare de a diminua puterea justiţiei, prin eliberarea din închisoare a unor condamnaţi pentru fapte de corupţie. Acesta este doar vârful aisbergului, căci pe aceeaşi linie se înscriu atacurile mediatice la adresa DNA şi a unor hotărâri judecătoreşti prin care au fost condamnaţi lideri politici (mai ales Voiculescu şi Dragnea) şi promisiunile de a modifica statutul magistratului.
A doua componentă este mutarea activităţii legislative din Parlament la Guvern, folosind instrumentul ordonanţelor de urgenţă. De ce au dorit liderii PSD şi ALDE să promoveze un act normativ de graţiere şi unul de modificare a Codului Penal prin OUG când, dispunând de o majoritate substanţială, le-ar fi putut adopta în mare viteză ca proiecte de lege? Răspunsul cel mai probabil este că, pe când ordonanţele de urgenţă produc imediat după publicare efecte ireversibile, un proiect de lege adoptat în Parlament poate fi contestat la Curtea Constituţională, retrimis în Parlament spre analizare de către preşedinte, eventual supus din nou, de către acesta, controlului constituţional. Ne amintim situaţia din 2015, când preşedintele Băsescu a reuşit să amâne vreo şase luni promulgarea modificării Legii referendumului. Or, şase luni de închisoare suplimentară pentru anumiţi demnitari corupţi, plus posibilitatea pronunţării unor noi condamnări pentru infracţiuni precum abuzul în serviciu erau riscuri inacceptabile pentru coaliţia aflată la guvernare.
Cred că e momentul să ne întrebăm la ce folosesc – şi mai ales cui – ordonanţele de urgenţă. Ele fac parte din categoria delegării legislative, adică a situaţiilor în care Parlamentul acordă Guvernului, ca excepţie de la regulă, dreptul de a legifera, reglementată prin articolul 115 al Constituţiei. Primele trei alineate se referă le ordonanţele simple, care pot fi emise în baza legii de abilitare, pe perioade bine delimitate şi numai în domeniile stabilite în textul respectivei legi. În afară de acestea există ordonanţele de urgenţă, la care se referă următoarele trei alineate. Acestea pot fi emise oricând apare o situaţie considerată a fi o urgenţă ce nu suferă amânare şi în orice domeniu, cu câteva excepţii (legile constituţionale, regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale, trecerea silită a unor bunuri în proprietate publică).
Trebuie spus că instrumente similare ordonanţei simple există în mai toate ţările Uniunii Europene, dar în niciuna nu există un echivalent al ordonanţei de urgenţă, care să permită Guvernului să emită acte de legislaţie primară ori de câte ori consideră că e urgent.
În România, în primii ani după adoptarea Constituţiei din 1991, guvernele au fost mai degrabă reţinute în emiterea ordonanţelor de urgenţă (până în 1996, cam două pe an). Explozia s-a produs în timpul guvernării CDR: în 2000, Guvernul Isărescu a emis 297 OUG-uri, surclasând Parlamentul, care în acel an emitea doar 233 legi! După aceea, toate guvernele au abuzat în măsură aproape egală de dreptul de a emite asemenea acte normative. Guvernul Cioloş a făcut-o de 99 de ori, după ce promisese că se va reţine de la utilizarea lor. Statistica ne arată că, în ultimii 10 ani, numărul OUG-urilor l-a depăşit întotdeauna pe cel al ordonanţelor simple.
Justificarea iniţială a introducerii în Constituţie a posibilităţii ca Executivul să legifereze în paralel cu Legislativul (practic, să devină un al doilea organ legislativ) a fost nevoia de a schimba rapid o întreagă legislaţie comunistă. Apoi, s-a invocat necesitatea adaptării legilor la cerinţele aderării la Uniunea Europeană.
De-a lungul timpului, s-a ajuns la situaţii de adevărat haos legislativ, din cauza abuzului de ordonanţe de urgenţă. Ne amintim cum, în 2009, Guvernul Boc emitea OUG 37, care afecta statutul funcţionarilor publici. Din Parlament, ordonanţa a fost contestată la CCR; înainte de pronunțare, Guvernul a emis OUG 105, având un conţinut identic și anulând-o pe cea contestată – încercând evite controlul constituțional.
Ne mai amintim apoi de vara lui 2012, când a existat o adevărată avalanşă de OUG-uri, culminând cu cea care modifica statutul Curţii Constituţionale, care au fost declarate pe rând neconstituţionale după ce produseseră efecte – pentru că fusese demis Avocatul Poporului, singurul care le-ar fi putut ataca înainte de a deveni efective.
În sfârşit, un “frumos” exemplu a fost “Ordonanţa traseiştilor” (55/2014), care permitea, pentru o perioadă limitată de timp (în preajma alegerilor prezidenţiale), schimbarea apartenenţei politice a primarilor. Deşi fusese sesizat de mai multe organizaţii neguvernamentale, Avocatul Poporului, Victor Ciorbea, a refuzat să o supună controlului de constituţionalitate. Ordonanţa a permis câtorva sute de primari (îndeosebi PNL) să se înscrie în PSD, contrar Statutului aleşilor locali. Deşi ulterior Curtea a constatat neconstituţionalitatea ordonanţei şi a anulat-o, primarii transfugi nu au fost sancţionaţi conform legii.
(Continuarea, în numărul de miercuri, 22 februarie.)
