Dacă până şi „doamna învăţământului” social-democrat, Ecaterina Andronescu, a simţit nevoia să-l preseze public pe ministrul Educaţiei, Ioan Mang, să-şi clarifice grabnic situaţia, atunci devine tot mai clar că înaltul suspect pentru plagiat ar putea începe să aibă probleme inclusiv în rândul celor care l-au susţinut până acum. Dar să nu ne grăbim.
O confirmare puternică în acest sens va veni abia atunci când pe subiect se va pronunţa şi primul ministru, Victor Ponta, care până acum a tăcut în mod nepermis în raport cu gravitatea acuzelor aduse subalternului său.
O fi sperat premierul că focul izbucnit se va stinge cumva de la sine? Apoi, de ce nu a luat ministrul Mang însuşi o poziţie publică tranşantă, în care să îşi prezinte explicit versiunea? Nu am văzut decât că, în primă instanţă, a fugit cât a putut, pentru ca apoi, în răzleţe şi modeste intervenţii, să se limiteze la clasicul bătut în retragere – „este atac politic”.
Nimic concret, nici un apetit pentru o confruntare în direct cu acuzaţiile, cu documentele acuzatorilor şi cu documentele sale faţă în faţă.
După iureşul acestor zile şi după ce ecourile internaţionale nu au întârziat să apară era de bun simţ să vină ziua în care partidul va începe să transmită semnale de avertizare, semnale că pisica trebuie ruptă definitiv în două.
Deşi încă se tace tactic, e totuşi de aşteptat ca scandalul eventualului plagiat în serie să culmineze cu ieşirea ministrului Mang din guvern, chiar înainte de a fi declarat vinovat. La baza ideii unui ministeriat încheiat prematur stau multiple argumente, iar o sumară trecere a lor în revistă dezvăluie urgenţa unei decizii în respectivul sens.
A merge înainte cu un ministru care face obiectul unor acuzaţii atât de grave precum furtul intelectual, în condiţiile în care respectivul are în portofoliu chiar Educaţia, ar fi o sinucidere curată în an electoral, nu doar pentru guvernul din care face parte, ci şi pentru coaliţia USL.
E drept, oficial, Ioan Mang nu este încă un plagiator cu patalama, ci un suspect.
Dar până când, din punct de vedere instituţional, o anchetă şi o decizie definitivă în cazul profesorului de la Oradea vor deveni realitate, va curge multă apă pe Dâmboviţa.
În România, unde plagiatul beneficiază încă de priviri blânde şi complice în mediul universitar, iar plagiatorul dovedit ajunge adesea să se bucure de un soi neînţeles de stimă şi chiar funcţii grase, procedurile sunt lungi şi greoaie.
Din acest motiv, ar fi o eroare cu costuri greu de gestionat pentru un guvern care are doar şase luni de mandat să lase elucidarea cazului Mang pe seama unor proceduri care se pot lejer întinde până spre de toamnă.
Să nu mai zicem că, din informaţiile disponibile până acum, există un risc real ca, la final, numele ministrului să iasă, oficial, pătat din toată afacerea.
Este, din nou, greu de crezut că Victor Ponta, Crin Antonescu şi Dan Voiculescu vor putea asista orbi şi surzi la rostogolirea acestui scandal timp de săptămâni şi luni de zile, până la alegeri.
E drept, nu-ţi vine la degetul mic să schimbi din nou ministrul Educaţiei în aceeaşi lună, dar costurile unei asemenea decizii par infinit mai mici decât cele ce ar decurge din neluarea unei măsuri chiar dacă radicale. Dacă Mang va fi păstrat totuşi în funcţie, va fi chiar mai interesant de urmărit DE CE.
Apoi, dincolo de faptul că afacerea plagiatului lui Mang acţionează în planul imaginii noii guvernări la fel de prevers şi de periculos ca o fisură în baraj, scandalul va perturba cu siguranţă activitatea Ministerului Educaţiei.
Dacă va rămâne în funcţie, Ioan Mang va fi obligat să-şi pună în capul listei de priorităţi nu bacalaureatul, nu reforma din învăţământ, nu situaţia universităţilor, în general, nu interesele profesorilor, şcolarilor, studenţilor şi părinţilor, ci propria situaţie.
Dacă va începe şi o anchetă, şi este greu de crezut că nu se va întâmpla asta, oricât de dedicat ar încerca ministrul să fie problemelor acute din sfera pe care o păstoreşte, va consuma inevitabil foarte mult timp şi foarte mulţi nervi cu apărarea şi explicaţiile pe care va trebui să le dea şi în ţară, şi în străinătate.
Pentru că, fiţi siguri din nou, dincolo de graniţele României, plagiatul este un obicei faţă de care se manifestă toleranţă zero.
Pentru binele unui învăţământ românesc atât de greu încercat, nu doar în vremuri tulburi, ci şi pe „timp de pace”, e de dorit ca măcar ministrul să-şi pună la bătaie propriul capital sănătos de încredere – moral şi intelectual.
Când nici aşa ceva arată că nu are, jalea e mare. Iar România a experimentat, nu rareori, „binefacerile” de acest tip.
P.S.: Morala: atâta atenţie pare-se că acordă PSD Educaţiei, pe cât de scrupuloşi sunt liderii partidului în promovarea miniştrilor: prima nominalizare a fost o persoană care, dincolo de multe alte controverse, are păcatul de a-şi fi falsicfiat CV-ul; la a doua nominalizare s-a mers pe mâna unui personaj care a copiat pe rupte din alte lucrări.
