Îmbarcat într-un Pan Am, ţinându-mi de mâna fetiţa, iar în cealaltă o valiză, am decolat din Otopeni spre America. Avionul era plin de români, majoritatea maramureşeni care plecau în SUA ca neo-protestanţi. Timp de peste 25 de ani, am discutat despre aceşti români din Chicago, Detroit şi aiurea. Erau penticostali, adventişti, baptişti, martorii lui Iehova etc., într-un cuvânt, pocăiţi. Pe ei îi interesau numai dolarii americani.
Eu, creştin catolic, mi-am reevaluat provenienţa. Că NU provin dintr-o naţiune demnă, mândră, fermă în istorie, cum am fost învăţat. Din contră. Să te evaluezi REAL „cine eşti”, ca persoană, istoria şi cultura din care provii, este cel mai dificil lucru din lume. Am ajuns în America, în South-Bend, Indiana, nordul statului. Soţia mea lucra ca secretară la un român, mârşav, care trimitea pachete în România. În primele zile a trebuit să-mi cumpăr maşină şi să-mi iau carnetul de conducere. Nu mai condusesem în viaţa mea. Nu am avut nevoie. Locuisem toată viaţa în centrul Clujului. Am cunoscut familia Shapiro, soţ şi soţie, mai în vârstă decât noi, ambii profesori la Universitatea „Notre Dame”, una din cele mai prestigioase instituţii catolice din lume. Fondată în 1834 – mari personalităţi ale Americii şi ale lumii au absolvit această universitate.
Este aşezată într-un loc discret şi frumos. Vizitez campusul universitar ori de de câte ori sunt în SUA. Fiecare preşedinte al Statelor Unite ţine un discurs în aula universităţii, imediat după depunerea jurământului la Casa Albă. Profesor de istorie, Samuel Shapiro era un foarte bun cunoscător al istoriei Transilvaniei. Sfaturile lui m-au ajutat să ajung să predau la universităţi mari din America. M-am prezentat cu fetiţa la Serviciul de Imigrări. În timpul preşedintelui Ronald Reagan, atunci în cel de-al II-lea mandat, America era perfectă privind primirea şi organizarea imigranţilor din lagărul comunist. Fetiţa a fost supusă testelor psihologice şi de limbă engleză. A trecut testele psihologice, dar a căzut la engleză.
Mi s-a solicitat un an de pregătire de limbă. Am spus NU: „Fetiţa mea va merge la şcoală în mod normal”. Am dat o declaraţie scrisă în acest sens. Fetiţa a urmat cursurile normale din trimestrul doi, clasa a V-a. Am supravegeat-o zilnic şi sufeream pentru dificultăţile de comunicare prin care trecea la şcoală. Dupa trei luni, se juca pe stradă cu copii din vecini, mergea pe bicicletă, o auzeam din casă cum se cearta cu copii, era foarte bună la şcoală, mai ales la limba engleză. Profesional, aveam deja concert programat în anul următor cu Orchestra de Cameră din Indianapolis.
