Într-o ţară unde nu se întâmpla nimic, într-un oraş în care nu se întâmpla nimic şi mai ales într-o casă în care chiar că nimic deosebit nu se petrecea vreodată, o fetiţă îşi trăieşte ultimele ore ale copilăriei. Aceasta este premisa superbului spectacol al lui Radu Afrim intitulat „Fetiţa din bolul peştelui auriu”, pe un text al lui Morris Panych, montat la Teatrul German de Stat din Timişoara.
Fetiţa, Iris, este conştientă de faptul că orele copilăriei ei sunt numărate fiindcă mama îi spusese că atunci când începi să simţi nefericirea deja în tine înmugureşte adultul. Fiind un copil conştiincios care consemnează tot ce se întâmplă în jurnalul ei, Iris nu vrea să piardă nici una dintre orele de copilărie rămase aşa că nici la şcoală nu se mai duce pentru a-şi analiza cu maximă atenţie ieşirea din crisalidă. Luându-şi liber de la şcoala catolică, fetiţa descoperă cu surprindere că în casa ei, în familia ei destul de anostă altfel se întâmplau în realitate destul de multe lucruri.
În primul rând, minunata ei mamă (OlgaTorok) era mereu cu bagajele făcute şi pe picior de plecare, dar, mai mult din laşitate, se împiedica la propriu în faţa uşii invocând apoi ca scuză a nepărăsirii familiei o luxaţie la mână, apoi tatăl ei (Alex Halka) o veghea nespus de trist pe mama cea nefericită, timp în care chiriaşa lor, transexuala tanti Rose (Rareş Hontzu), îşi vedea de programul obişnuit venind în fiecare seară beată mangă de la Clubul Veteranilor, unde sărbătorea, deşi trecuseră aproape două decenii de la sfârşitul războiului, Ziua Eliberării Europei. Pentru ca întreaga lume să fie complet dată peste cap, abulica mamă aruncă din neatenţie la toaletă peştişorul auriu al Irisei, unicul garant al ordinii cosmice. Erau nebunii ani 60, cu rochii viu colorate, cu pantaloni evazaţi, flower-power, baby-boom, muzică vioaie pe discuri de vinil şi cu Uniunea Sovietică ameninţând America cu bomba atomică. E clar că lumea o luase razna pentru că peştişorul auriu fusese aruncat în budă. Iar unul dintre cele mai grele „joburi” era să fii adult în devenire în această lume.
Iris începe să-şi pună probleme existenţiale: cum de Dumnezeu, dacă iubeşte oamenii aşa cum se spune la şcoala catolică, a putut face o femeie atât de urâtă ca maica ce-i predă la clasă, cea cu un neg atât de mare de pare să aibe două capete? Singurul răspuns valabil e că Doamne-Doamne are foarte mult umor. Cum însă nu găseşte răspunsuri logice chiar la orice (de pildă, teoria cu imaculata concepţie îi dă foarte multe bătăi de cap), Iris decide să devină budistă. Crezând astfel, ca budistă, în reîncarnare, ea e sigură că la un moment dat peştişorul ei auriu, păstrătorul echilibrului mondial, va reveni pe Pământ sub o altă formă rezolvând astfel şi răceala dintre mama şi tata şi criza atomică. Pentru că peştişorul va găsi o cale prin care să-l îmbuneze până şi pe tovarăşul Hruşciov.
Minunea nu întârzie să se petreacă (la urma urmelor vorbim despre peştişorul auriu) şi cel responsabil cu punerea lumii în matricea corectă apare sub forma unui bărbat straniu (Horia Săvescu), ce pare scăpat de la ospiciu, pe care Iris îl găseşte pe plajă. Este limpede pentru copil că bărbatul pe ale cărui haine ude scrie „puşcărie” este reîncarnarea peştişorului. Cum bărbatul era uşor amnezic şi traumatizat de tratamentul din închisoare, e aproape gata să o creadă pe fetiţă că el nu este altcineva decât peştişorul ei. În scurtul lui popas în casa lor superbă, de pe plajă, casă ce pare, dacă e să ne luăm după flora marină ce o înconjoară, plasată mai mult pe fundul mării decât la ţărmul ei (scenografia de mare artă poată semnătura excepţionalului Dragoş Buhagiar, care atunci când nu are cu cine să se întreacă se întrece pur şi simplu pe sine, ca în cazul de faţă), bărbatul-peştişor mai mult bulversează viaţa locatarilor şi sfârşeşte, tragic, ca şi în anterioara încarnare, tot în toaletă, în timp ce se vopsea în auriu (trăgând poate nădejde să redevină peşte) în încercarea disperată de a scăpa de poliţia care era pe urmele lui. Deşi legenda spune că peştişorul auriu îţi dă dreptul la trei dorinţe, două încarnări i-au fost suficiente.
Cum lumea „scoasă din ţâţâni” nu mai poate fi reparată, inevitabilul se produce. De data asta mama nu se mai împiedică, strategic, la uşă, ci pleacă fără a se mai uita în urmă. Aceea este ora exactă în care Iris a devenit adult. Ora în care a ieşit din căldura ca de placentă dată de bolul peştelui auriu. Ora în care nefericirea a pus stăpânire definitiv peste lumea ei, stare din care peştiştorul auriu nu o mai poate salva pentru simplul motiv că el nu există şi nici nu a existat vreodată. Conştiinţa şi trezirea la realitate sunt cu adevărat atributele adultului, dar şi suprema lui nefericire.
Deşi te lasă cu lacrimile-n barbă, acest spectacol de o frumuseţe perfectă, ca a unei păpuşi de porţelan, te face să crezi că peştişorul auriu uneori chiar există. Şi cum el ne dă dreptul la trei dorinţe, zicem: 1.Ar fi frumos ca viitorul juriu UNITER să o nominalizeze pe Silvia Torok la premiul de debut. Este atât de bună în rolul fetiţei, încât la ieşire toată lumea se întreba câţi ani o fi având copilul ăla şi cum a putut învăţa atâta text. În realitate, ea este actrţiă cu acte-n regulă, cu diplomă proaspăt luată la Cluj, unde a fost studenta unuia dintre cei mai buni profesori din învăţământul vocaţional românesc, Miklos Bacs. 2. Am vrea ca toţi actorii, din toate teatrele, să fie la fel de buni ca nemţii ăştia de la Timişoara. Şi 3.De fapt, ştiţi ce? Nici nu mai avem nevoie să ne punem o a treia dorinţă. Peştişorul auriu al teatrului e mereu cu noi şi el răspunde la numele de Radu Afrim.
