Pe părintele Martin Lissman l-am întâlnit la Köln în timp ce realizam reportajele despre Magii de la Răsărit. Este genul de om-poveste, care ar putea să reprezinte o provocare pentru orice scenariu de la Hollywood.
Stând de vorbă cu părintele Martin, am descoperit povestea unui om care a cunoscut ororile din Al doilea Război Mondial. Un om al cărui tată ocupa o poziție înaltă în partidul lui Hitler și care își vedea copilul călcându-i pe urme. Cu toate acestea, însetat de adevăr și credință, micul Martin avea să aleagă un alt drum, urmând pe Hristos. Drumul nu avea să fie unul simplu.
Deși provenea dintr-o familie luterană, cu o tradiție de aproape patru sute de ani, Martin spune că nu se regăsea în această învățătură, așa că a încercat la Vatican. A fost un student sârguincios, însă nici aici nu s-a simțit împlinit, așa că sufletul său a căutat răspunsurile de credință la Constantinopol. Deși trebuia să ajungă la o bursă în Grecia, „întâmplarea“ îl aduce în România, în plin regim comunist. Ajunge să studieze cu cel mai mare teolog contemporan: părintele Dumitru Stăniloae.
Cere și primește botezul în ortodoxie, spre stupefacția mamei, care considera că a înnebunit și-l dezmoștenește. Cu toate acestea, Martin nu cedează și își urmează chemarea. Astăzi, la 80 de ani, este arhidiacon la Köln, unde slujește în biserica comunității românești. Povestea lui începe de acum opt decenii.
George Grigoriu: Părinte Martin, sunteți contemporan cu perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, iar noi ne aflăm lângă Domul din Köln, un loc care a supraviețuit miraculos la acea vreme. Cum vă amintiți acel episod?
Părintele Martin Lissman: În spatele Catedralei din Köln există un panou cu fotografii din acea perioadă, ele arată faptul că tot orașul era o ruină, doar catedrala a supraviețuit, englezii au bombardat tot ce se putea. Anglia avea toate motivele să distrugă catedrala din Köln, deoarece și germanii distruseseră catedrala din Coventry, un adevărat simbol al Angliei, iar distrugerea catedralei din Coventry cerea o răzbunare. Cu toate acestea, Anglia nu a distrus catedrală Sfântului Petru din Köln. Poate prezența Magilor în această catedrală a făcut ca ea să supravie-țuiască. Cine știe? Noi nu știm gândirea lui Dumnezeu.
Perioada războiului a fost una tare dificilă, mai ales că în ultimii doi ani am început să aflăm cine suntem, cine este familia mea. Tatăl meu era unul dintre membrii importanți ai Partidului Național-Social. Lucrurile erau foarte complicate din acest motiv, căci Biserica și partidul erau noțiuni incompatibile. Într-o dimi-nea-ță, servitoarea noastră m-a luat pe mine, după in-tenția mamei, pentru a merge la slujba catolică de la ora 6 dimineața, însă niște oameni au văzut asta și au anunțat polițiștii. Mama a fost condamnată să facă o zi de pușcărie din cauza mea, din cauza prezenței mele în biserică. Acest lucru a fost un șoc mare pentru mine.
Un alt șoc a fost imediat după război, când copiii pe stradă au strigat după noi, după mine și frații mei: „Voi păgânii! Voi necreștinii!“ și am întrebat-o pe mama ce înseamnă asta. Mama nu a zis nimic, însă după două, trei zile s-a întâmplat același lucru și i-am spus iar mamei: „Mamă, copiii nu strigă degeaba! Ce înseamnă asta?“. Atunci, mama a început să plângă și a spus: „Copiii spun adevărul, voi trei sunteți nebotezați, căci tatăl vostru, fiind mare membru în partid, a pregătit viitorul vostru în Partidul Național-Social“. Și asta însemna fără biserică, un copil botezat nu avea șanse să se ridice în partid. Îmi amintesc primul meu botez luteran, la vârsta de 8 ani, într-o biserică mare, când m-am înclinat cu capul în jos și am fost botezat, atunci, în ʹ46. Până atunci nu am știut că sunt necreștin, nu am știut că eram nebotezat.
Dar după ce ați fost botezat ce s-a întâmplat? Cum ați ajuns ca dintr-un neamț luteran să deveniți un român ortodox?
Încă de când aveam 12 ani am simțit vocația să fiu preot. Am fost botezat inițial ca luteran, însă după studii de teologie am înțeles că aici nu mă puteam mântui, așa că am căutat Adevărul. Nu l-am găsit nici la „mama mea“ la Roma, ci abia la „mătușa mea“ la Constantinopol, simbolul pentru toată ortodoxia. Pentru mine a fost o problemă de conștiință.
În cadrul unei conferințe teologice, lângă Hamburg, l-am cunoscut pe părintele Liviu Stan, profesor la Facultatea de Teologie din București. Vorbea foarte bine germana. După o discuție de câteva ore, mi-a făcut invitația să vin la București. Inițial, mi-am spus nu. Aveam deja o bursă pentru Atena. Cum era să vin în comunism? Să vin de la libertate „în închisoare“ cu voința liberă? În niciun caz. Totuși, chemarea părintelui Stan am simțit-o ca o chemare a Duhului Sfânt. Soția, când a auzit, mi-a spus: „Martin, ești nebun, vrei să ne despărțim?“. I-am răspuns, însă, că simt că acolo mă cheamă Dumnezeu.
Așadar, ați abandonat teama de comunism, amenințările soției și ați ajuns la București, unde l-ați întâlnit pe părintele Dumitru Stăniloae. Ce s-a întâmplat apoi ?
Au fost mai mulți: întâi părintele Liviu, la Drept Canonic, apoi părintele Stăniloae, la Dogmatică, părintele Emil Braniște, la Liturgică, și părintele Coman, la Patristică. Toți patru au reprezentat pentru mine o biserică așa de vie, reală, serioasă, încât am avut încredere. Am avut încredere interioară și în special în părintele Stăniloae, care mi-a spus: „Martin, când ești dimineața la cursuri – nu înțelegeam nimic, nu știam limba –, vii la mine după-masă și îți povestesc încă o dată în limba germană. De altfel, toți cei pe care i-am numit mai devreme vorbeau perfect nemțește, căci toți au făcut doctoratul în Germania.
Părintele Stăniloae a observat că îmi doream să mă adâncesc în credința ortodoxă, am discutat multe lucruri, iar părintele mi-a spus: „Martin, acum situația va fi foarte periculoasă, dacă tu ești întrebat de Securitate ce vorbim noi… capul meu și capul tău sunt joc“. Și am spus: „Părinte, am înțeles“.
Încet, încet, părintele Stăniloae mi-a ridicat nivelul de predare și, ascultându-l, am simțit prima dată ce înseamnă suferința. Mi-a povestit de închisoarea de la Canal, unde el a stat închis în apă până la brâu, deși era nevinovat. El mi-a povestit despre lucrarea sa mare, traducerea din Filocalie, el a fost primul și ultimul care a realizat aceasta. Prin Filocalie și prin toată discuția de atunci, am văzut și am simțit cealaltă parte a Adevărului. Dacă ăsta este intelectul, logic, am văzut și partea de dincolo, simbolic, mistic, adevărat.
Puteți spune că acum ați învățat teologia dogmatică?
Dogmatica o știam bine. Ca student luteran, am fost unul harnic. Și la Roma am studiat, apoi la Loyola University Chicago. De ce? Asemenea Sfântului Pavel, am căutat. Nu-mi puteam permite să trag concluzii în joacă, iar pentru mine acest lucru nu a fost o joacă intelectuală. Dacă ceva este da, e da, dacă ceva este nu, e nu, dacă este dulce, e dulce, iar dacă este acru, e acru.
Îmi puteți da un exemplu de îndemn sau sfat primit de la părintele Stăniloae și care v-a fost apoi de folos în viață?
M-a învățat să accept durerea ca venind de la Hristos. Părintele Dumitru mi-a explicat de foarte multe ori: „Martin, Mântuitorul spune: «Cine vrea să Mă urmeze, să-și ia crucea și să vină după mine»“. Prin cuvintele lui am văzut prima dată ce înseamna a-L urma pe Hristos. Nu este ușor. Am văzut în cuvintele lui o explicație intelectuală, dar și o realitate practică, deoarece nimeni nu intră în închisoare fără să aibă o vină, iar părintele Stăniloae a fost nevinovat. El L-a mărturisit pe Hristos, dar comuniștii nu puteau accepta așa ceva. De aceea l-au băgat la Canal. Părintele Dumitru mi-a făcut cunoștință și cu un alt preot, la fel de mare: Benedict Ghius. Acesta a fost ales de trei ori episcop, dar Securitatea i-a refuzat numirea, astfel încât bietul Benedict a trăit o viață simplă, ca un sfânt. Amândoi făceau parte din Mișcarea „Rugul Aprins“.
Părintele Stăniloae mi-a descoperit partea sprirituală a credinței. În realitate, suntem străini aici, pe Pământ, dar Pământul nu este viitorul nostru. Și vedeam de câte ori părintele Stăniloae a început să plângă în fața mea, amintindu-și ce s-a întâmplat în viața lui și asta pentru mine a fost un cutremur. Și îmi spuneam: „Doamne, Dumnezeule, de ce mă consideri pe mine vrednic să ascult eu cuvintele unui sfânt?“. Căci eu am fost convins și atunci, ca și acum, că părintele Stăniloae a fost un sfânt. Eu mă rog de multe ori la el și spun că
este un sfânt: Sfântul Dumitru Stăniloae.
Dar nu v-a fost greu când ați revenit în Köln? Securitatea cum a reacționat?
Este drept, am intrat în gura leului, dar leul nu m-a mâncat. Tot Occidentul era înfricoșat de comunism. Am învățat în Hristos cum să rezist, iar asta a fost o experiență fundamentală în viața mea. Am învățat să nu‑mi mai fie frică, iar asta s-a datorat părintelui Dumitru, părintelui Benedict și părintelui Liviu. Aceste persoane m-au „injectat“ cu Duhul Sfânt, să nu mă mai cutremur în fața Diavolului. De aceea am înțeles că Partidul Comunist era chiar un ajutor pentru mine, ca să rezist mai bine. Astăzi consider chemarea mea la București, iar apoi botezul meu la Patriarhie drept salvarea mea.
Dar soția cum a reacționat?
Soția s-a convertit singură, după un an, fără influența mea. S-a convertit la ortodoxie, la Düsseldorf. Când s-a întors, mi-a spus: „Martin, am fost la Düsseldorf și sunt ortodoxă“.
Nu ați influențat-o?
Nu. Asta e bucuria mea, cu alte cuvinte, prin mila lui Dumnezeu, prin altă cale, fără forța soțului, ea a intrat în Ortodoxie. Așa se face că, după doi ani, amândoi am ajuns la același rezultat: eu prin teologie, ea prin propria convingere.
Dar părinții ce au zis? Cum au reacționat?
Au „înnebunit“! Ei considerau ortodoxia o erezie, adică exact invers. Și mi-au spus: „Cum poți tu să te duci în jos, nu în sus? Tu te duci în jos la această ortodoxie nebună care nu are niciun adevăr?“. Și am simțit atunci că nu are rost să discut cu ei la nivelul teologic. M-a durut acel moment. Când am îmbrățișat-o pe mama, m-am întrebat dacă o voi mai vedea încă o dată. A fost dureros. M-au dezmoștenit mai ales pentru că vin dintr-o familie cu o lungă tradiție de preoți luterani. În urmă cu 400 de ani, unul dintre ei a construit o mare biserică luterană, iar acum eu veneam și stricam totul.
După atâta timp, am totuși o curiozitate. Cum vă considerați: român sau german?
Sunt născut german, dar, din punct de vedere al credinței, mă consider român. Am fost botezat la București. Sângele se oprește la marginea gropii, dar credința este cea care ne înalță la cer. Viitorul nostru este în Rai. Credința este mai importantă, așadar sunt român!
