Deja are o istorie bătălia dintre executiv şi presă cunoscută, în termeni mai puţin generali, ca fiind confruntarea dintre preşedinţie şi trusturile audio-vizuale ori, şi mai particularizat, ca trânta dintre Băsescu şi Voiculescu-Vântu-Patriciu. În neofeudalismul românesc, plin de baroni, băieţi deştepţi şi alţi raptori de stil vechi (dar înzestraţi cu mijloace şi tehnici noi), dimensiunea despre care vorbesc este crucială şi reflectă o realitate cunoscută, şi ea, sub mai multe nume. Pentru unii, descrierea ei potrivită ar fi conflictul pentru monopolul asupra informaţiei. Pentru alţii asta se cheamă controlul manipulării. Ca la curtea regelui Solomon, şi în acest punct… toată lumea are dreptate. Eu însă văd în ea unul dintre aspectele îngrijorătoarei încleştări dintre politicieni şi societatea civilă.
Există o singură situaţie, azi sau ieri, în care media sunt privite cu bunăvoinţă de către politicianul deţinător al puterii: când acestea cântă cum li se cotrocenizează, cu sau fără sprijinul Palatului Victoria. În acestă privinţă nu există nicio îndoială, după cum nu ai de ce te îndoi că există ploaie, zăpadă ori vreme bună.
Se cuvin însă făcute mai multe precizări în legătură cu constatările de mai sus. Întâi şi întâi că a trecut vremea romantismului civic în care prin societatea civilă trebuia văzut exclusiv un factor constructiv, cu aporturi în reglarea vieţii publice în favoarea cetăţenilor. Am văzut lideri ai societăţii civile înfeudându-se prin diverse partide, cu unicul rezultat al compromiterii lor proprii, mai devreme sau mai târziu (căci politica nu lasă prea mult loc de manevră „soliştilor”, acolo, dacă nu eşti el lider maximo, nu poţi fi decât un corist, mai mult sau mai puţin talentat).
Am văzut biserica majoritară, factor indubitabil al societăţii civile, amestecându-se în politică sau profitând, pe spezele slăbiciunilor politicienilor, de cetăţenii jumuliţi rapace, vorbind, prin glasuri de ierarhi, contra dorinţei de clarificare morală, şi sacerdoţi făcând contrar eticilor elementare mulţime de lucruri care nu se fac. Am văzut trusturi de presă care servesc interese partizane infecte, odată încăpute pe mâna unor mari trişori, cu spate acoperit de civili misterioşi. Şi am văzut lideri de opinie de stil nou, care şi-au făcut o preocupare predilectă din împroşcarea altor lideri de opinie neînregimentaţi, pentru a servi direcţii perverse de înaintare şi interese politice blamabile. Toate acestea s-au petrecut şi se petrec chiar acum, sub ochii noştri, astfel încât nu este de mirare că societatea civilă este percepută, în ansamblul ei, nu o dată, distorsionat, de cetăţenii deveniţi precauţi, tocmai din asemenea motive.
În tabăra cealaltă, a politicienilor, deja ştim aproape tot ce se poate şti. Interesul public este sacrificat consecvent, prioritar dovedindu-se interesul de grup şi cel privat, personal ori familial. E plin în politică de beizadele trufaşe şi sfidătoare, de uniuni contra naturii, demisii şi mobilizări ridicole, fără nimic coerent şi consecvent în atitudinile care le fundamentează. A devenit dificil să identifici un om onest în politica noastră, măcar la nivelul faţadei, a ceea ce etalează discursiv şi ca imagine. Nu prea se văd factorii politici care să ducă la îmbunătăţirea vieţii tuturor membrilor societăţii româneşti, în schimb poţi observa de la distanţă deteriorările grave ale acesteia. Şi toţi, aproape fără excepţie, au, măcar sporadic, atitudini de vechili fără inimă…
În aceste condiţii, ciocnirea dintre politicienii din executiv, pe de o parte, şi media, pe de alta, are drept primă, vizibilă, consecinţă că se produce între două tipuri de putere, civilă şi politică, la fel de îndepărtate de calea libertăţii de exprimare şi a dorinţei de mai bine în folosul întregii comunităţi a românilor.
Există însă şi diferenţe notabile. În timp ce puterea celor din media, fie ea şi bazată pe resurse achiziţionate iniţial prin mijloace discutabile, se întemeiază pe impactul asupra mulţimii consumatorilor şi pe ratingul ce reflectă o situaţie din teren, politicienii care au învins în alegeri prin mijloace democratice şi-au erodat, între timp, mult din prestigiu şi devin, pe zi ce trece, tot mai puţin reprezentativi, mai „iliciţi”, pentru starea şi dispoziţia alegătorilor. Chiar dacă şi-ar fi păstrat şi accentuat însă popularitatea, au cei din urmă dreptul şi legitimitatea necesare provocării dispariţiei sau stânjenirii libertăţii de exprimare a unora dintre instituţiile media actuale?
Sub diverse pretexte, constatăm, în ultimele săptămâni – în directă corelaţie cu apropierea noilor competiţii electorale – o deteriorare gravă a peisajului media. Aparent, n-ar fi vorba decât de aplicarea unor prevederi legale, în limite bine îndiguite, a unor penalizări sau, în alte cazuri, de restricţionare, din motive economice, a transmisiei unor posturi de televiziune. Însuşi faptul că nu este însă doar un caz izolat, ci că aceste peripeţii privesc mai multe posturi şi trusturi atrage atenţia că este sau poate fi vorba despre o acţiune concertată a puterii actuale de… restrângere a libertăţii media.
Mă număr printre cei care nu savurează nici OTV, nici emisiunile cu prea multe acute ale posturilor Antena 1, Antena 2 sau Antena 3. Cu toate acestea, faptul că, deodată, OTV i se retrage – a doua oară în existenţa postului (fie şi sub un nume puţin modificat) – licenţa de transmisie, îmi apare îngrijorător pentru funcţionarea democraţiei constituţionale de la noi. La fel, limitarea puterii trusturilor putea fi promovată în legislativ. Dar pretextele de natură economică ce determină transmiţătorul RCS/ RDS să retragă din grila de programe Antenele sunt la fel de suspecte, în buna lor credinţă, ca şi pretinsa retragere din conducerea trustului a lui Dan Voiculescu în favoarea fiicei domniei sale.
Ştim prea bine, de la La Fontaine, ce a păţit vulpea invitată la masă de barză, şi tot la fel de bine şi cum s-a ospătat de grozav barza invitată de vulpe. Din diversitatea ofertei media pe piaţa românească însă publicul profită, nimic neîmpiedicându-l să apese pe telecomandă în caz că este nemulţumit, în timp ce poticnirea funcţionării televiziunilor, dispariţia publicaţiilor etc. sunt atingeri aduse democraţiei, dreptului la informare publică şi, nu în ultimul rând, la prestigiul la care râvnesc politicienii ce se pretind democraţi.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
