Alegerile din Franţa au scos în faţă ceva mai multe lucruri decât se anticipase. De la prezenţa uriaşă la vot (80%), până la felia electorală considerabilă, spre îngrijorătoare, pe care şi-au adjudecat-o forţele de extremă (30%, în total), scrutinul prezidenţial de la Paris se anunţă în turul doi realmente interesant.
Chiar dacă intrarea lui François Hollande şi Nicolas Sarkozy în turul doi nu reprezintă o surpriză, micul avans pe care l-a luat candidatul stângii clatină teribil poziţia de neatins a dreptei franceze din ultimele două decenii, ceea ce se reflectă deja în sondajele privind votul din turul doi.
În ciuda presiunii, urmează două săptămâni în care bătălia pentru Élysée ar putea cunoaşte răsturnări de situaţie.
Dacă, pe fond, Sarkozy nu mai prea are ce să facă pentru a convinge suplimentar şi a recupera diferenţa, acutalul preşedinte are totuşi câteva atuuri care îi lipsesc lui Hollande.
Cu siguranţă va profita de ele în acest ultim tur, unde prestaţia individuală contează, în general, îndeajuns pentru a întoarce din drum câteva procente cu rol decisiv. Spre deosebire de candidatul stângii, care a ajuns în pole position cu multă răbdare şi foarte mult noroc (spre amintire, scandalul DSK), reprezentantul dreptei este singurul care se poate adapta în timp real oricărei situaţii.
Acest tip de spontaneitate l-a ajutat pe Nicolas Sarkozy să-şi facă loc în partid, printre chiracheni, până la vârful formaţiunii, să ajungă în poziţia de candidat al UMP la alegerile prezidenţiale din 2007 şi să-şi menţină ulterior o cotă de popularitate ridicată, ca preşedinte în exerciţiu.
Sigur, atunci când şi-a gestionat iresponsabil acest atuu, a început să piardă în sondaje, chiar dacă declinul său are totuşi resorturi mai complexe. Tot spre deosebire de Hollande,
Sarkozy s-a dovedit un urmăritor abil al voturilor atrase de zonele extremiste şi este de aşteptat ca în următoarele zile să facă orice pentru a-şi asigura această resursă-cheie, având totodată grijă să întindă la maximum nervii susţinătorilor săi moderaţi, dar nu să-i rupă.
Competiţia electorală rămâne în continuare deschisă şi, să nu uităm, urmează inclusiv o confruntare televizată directă Hollande-Sarkozy.
Pentru România, indiferent cum se va numi preşedintele după 6 mai, Franţa trebuie să rămână un partener strategic. Chiar dacă tonul şi tonusul acestei relaţii bilaterale depinde într-o măsură considerabilă de dispoziţia liderului de la Paris, indiferent cum se va numi el, Bucureştiul este în situaţia de a se asigura fără pauză că-şi amenajează o relaţie corectă.
Preşedintele Sarkozy şi unii dintre miniştrii săi au dovedit în ultimii doi-trei ani că nu este simplu să întreţii fără încetare o atmosferă amicală, iar asta în condiţiile în care Franţa a sprijinit foarte mult România de-a lungul timpului.
Pe de altă parte, François Hollande ar putea fi pentru liderii de la Bucureşti şi nu numai un interlocutor chiar mai inconfortabil decât expansivul Sarkozy. Semnale a dat deja.
Sunt nenumărate motive pentru care ieşirile publice ale oamenilor politici din toată Europa sunt, în această perioadă, atent măsurate şi foarte bine coordonate cu propriul interes naţional. Este un imperativ pe care politicienii responsabili îl învaţă încă din faza alfabetului.
Nu şi Victor Ponta, care de la înălţimea sa de pretendent la postul de prim-ministru al României, în eventualitatea în care USL va forma guvernul, ajunge să facă politică externă în termeni limpezi de cartier. Lipsa de cumpătare care-l caracterizează pe cârlanul social-democrat şi dezechilibrul emoţional de care dă dovadă când se apleacă asupra unor teme ce par să iasă mult din tiparele pregătirii şi preocupărilor sale intelectuale curente pot costa scump interesele României.
Mostra de inteligenţă lăsată acasă este, îmi permit să afirm, chiar şocantă. Victor Ponta: „Nicolas Sarkozy este azi un simbol al politicianului demagog, populist fără limite, total lipsit de valori şi scrupule, fără o viziune clară şi coerentă, cu grave concepţii autoritare şi antidemocratice, exhibiţionist şi chiar bufon – adică un Băsescu al Franţei (din păcate replicat şi în alte ţări europene, dacă ne gândim la Berlusconi, Viktor Orban, Boiko Borisov). Acest mod de a face politică este responsabil de criză prin care trece întreagă Europa şi din care UE nu poate ieşi decât printr-un alt tip de leadership (…) Un preşedinte francez că Hollande, dornic de a păstra o relaţie pragmatică şi principială cu partenerii din Estul Europei, nu poate fi decât un mare avantaj pentru ţara noastră. Alegerea lui Hollande în faţă unui Sarkozy agăţat oportunist de braţul dnei. Merkel va da un semn aşteptat de întreaga Europă – că poate fi ales şi un lider politic care nu are în spate interesele băncilor şi ale marilor speculatori financiari (…)”
După o astfel de şarjă, Victor Ponta ar trebui să ia şi el calea unui pelerinaj pedagogic. E încă proaspăt exemplul colegului său Şova, care a fost trimis de partid să se documenteze în America, după ce a dat frâu unor plăsmuiri groteşti cu privire la istoria recentă a evreilor.
Sunt multe de analizat după această ieşire a lui Victor Ponta. Scrutând viitorul, un scurt exerciţiu mental ne-ar înfăţişa două scenarii şi multe consecinţe.
În primul: la Paris, Sarkozy câştigă în turul doi şi îşi conservă astfel mandatul de preşedinte, iar la Bucureşti USL formează guvernul şi îl impune pe Victor Ponta premier. Cum va evolua relaţia bilaterală Franţa-România? Iar asta mai ales când ajungi să proiectezi pe cârca preşedintelui Sarkozy acelaşi tip de culpe şi vorbe pe care le-ai cusut deja pe fruntea lui Traian Băsescu.
În al doilea scenariu: la Paris, Hollande câştigă turul doi şi devine preşedinte, iar la Bucureşti USL formeză guvernul şi Victor Ponta este prim-ministru. Noul preşedinte francez va fi poate informat că, la un moment dat, şeful guvernului român l-a sprijinit declarativ în timpul campaniei electorale, dar şi că modul în care a făcut-o trăda încă de pe atunci un spirit infantil, chiar iresponsabil. Oare cum va evolua, şi în acest context, relaţia Franţa-România?
Una peste alta, este chiar uluitor cum liderul PSD a reuşit să traducă lupta electorală din Franţa folosind un vocabular atât de sărac şi de precar, punând între paranteze interesele ţării pe care vrea să o conducă din postul de premier cu seninătatea unui şoarece care priveşte în gura unui şarpe ca la intrarea într-un muzeu amenajat în subteran.
Şi tot uluitoare e stângăcia de care dă dovadă Crin Antonescu, atunci când îşi exprimă clar opţiunea pentru Nicolas Sarkozy, deşi partenerul său, monsieur Ponta, îl compară cu marele duşman Traian Băsescu şi îi încarcă memoria cu toate păcatele lumii – cu cele care sunt, cu cele care au fost, cu cele care sigur vor mai fi. O lipsă de coordonare mai pronunţată nici că se putea. Este o lipsă de coordonare şi, totodată, o lipsă de abilitate politică în a masca discrepanţe frapante între liderii Opoziţiei.
Să luăm aminte: Victor Ponta vrea să fie prmi-ministru; Crin Antonescu vrea să fie preşedinte.
Bunul simţ vrea, în schimb, ca România să-şi găsească rapid lideri nu bufoni, genii pustii şi oameni de stat închipuiţi.
